Prin tribunale ca prin viață | Mărturiile care ar trebui să cutremure o societate întreagă

Nu de puține ori, asistăm la abuzuri asupra copiilor abandonați, traficați și instituționalizați în centre de plasament, cu un viitor incert și cu traume semnificative. Cum pot fi ei protejați și apărați, cât de mare este riscul ca acești copii să fie expuși traficului de minori și cât de bine este ținut sub control de autorități acest fenomen, sunt întrebări pe care ni le punem cu toții. Da, statul român este depășit de situație, însă chiar și așa, nu face nimic pentru a proteja copiii și tinerii instituționalizați. Atât de multe nereguli și deficiențe la nivelul instituțiilor statului cu privire la apărarea drepturilor copilului au fost constatate aproape în fiecare Direcție Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din România. Cum s-a ajuns aici? Păi, atâta timp cât unul din trei copii supraviețuiesc în sărăcie în țara noastră, cum să nu se ajungă aici. Citeam o statistică și m-a îngrozit:

„În cifre absolute, din cei 4,1 milioane de copii din țara noastră, aproape 1,4 milioane își duc viețile în sărăcie. Din nou, ceva la care suntem primii în Uniunea Europeană. Cercetările demonstrează că fiecare lună de zile petrecută într-un orfelinat e asociată cu o scădere cu trei centimetri cubi a volumului total al creierului copiilor instituționalizați. Abuzurile există printr-o diversitate de manifestări, de la violențe fizice și psihice aplicate copiilor, până la traficul de ființe umane. Instituționalizați, copiii se pierd în mulțime. Nimic nu-i face să fie diferiți unii de alții. Ei simt asta în cel mai direct și dureros mod, cu impact distructiv asupra dezvoltării personalității lor, condițiile din orfelinate conducându-i spre eșec, după ce părăsesc instituțiile.”

Cert este că soarta acestor copii și tineri, care de la vârste fragede ajung în centre de plasament, este groaznică, de multe ori ajung la capătul puterilor. Ne mirăm de ce suntem pe locul întâi în Europa și la numărul de mame minore. Ca și la numărul de copii dispăruți. Lipsa de afecțiune duce, de multe ori, la probleme de comportament, la comportament dificil și provocator, chiar și la auto-agresivitate. Suntem în topul Uniunii Europene în privința riscului de sărăcie și excluziune socială, cu o treime din populația țării. Poate e bine să vorbim iar în cifre absolute: 6,5 milioane de oameni din țara noastră sunt în risc de excluziune socială. Și unul din doi români crede că violul poate fi justificat, într-o perioadă în care în România există mai multe clanuri interlope decât oricând.

Ce înseamnă statisticile astea? Înseamnă orfani, trafic de persoane și violență fizică aplicată copiilor. Instituționalizarea copiilor are efect direct asupra dezvoltării lor fizice și prezintă întârzieri în dezvoltarea intelectuală, au o sănătate precară, li se atrofiază creierul și mușchii, au de asemenea întârzieri în dezvoltarea emoțională, precum și tendințe autiste, auto-stimulare, afecțiune nediscriminatorie, incapacitatea de a distinge între contactul fizic sănătos și cel nesănătos. Toate, cumulat, duc la un nivel scăzut al stimei de sine, la identitate fragmentată și incapacitate de adaptare la viață în societate, o dată deveniți adulți.

Și dacă nu știți: mai avem aproximativ 150 de centre de plasament, cu aproape 5.000 de copii în ele. Cert este că, în prezent, 50.000 de copii și tineri se află în sistemul de asistență în România, dintre care 14.000 se află în centre de plasament.

Ce poate face statul pentru copii și tinerii abandonați din România? Simplu, să vină către ei cu politici publice și măsuri sustenabile pentru locuire, acces la servicii de sănătate, educație și consiliere vocațională, cu soluții pentru respectarea dreptului tuturor copiilor la o familie, altfel spus, adopția.

Nu o să închei articolul de astăzi, înainte de a prezenta NEREGULILE ȘI DEFICIENȚELE LA NIVELUL DGASPC-URILOR, conform RAPORTULUI Comisiei de anchetă din Parlamentul României, privind situația cazurilor copiilor dispăruți.

Citez:

„- lipsa de colaborare dintre ONG-urile de profil și DGASPC-uri, care nu oferă feedback pe cazurile fetelor plecate/dispărute, ci mai mult, unele conduceri DGASPC încurajează fetele din centrele lor să plece, pentru a „face bani”;

– asistenții sociali nu desfășoară activitățile necesare să ajute copilul, să ofere alternative sănătoase de viață; lipsa de educație civică; lipsa înțelegerii problemei la nivelul instituțiilor de învățământ unde victimele merg la școală (acestea sunt judecate de către proprii profesori);

– personalul insuficient ca număr, pregătirea profesională precară a asistenților sociali, numărul redus al psihologilor în cadrul DGASPC-urilor;

– conform doamnei X, președinta unei organizații neguvernamentale, aceasta arată că cele mai problematice DGASPC-uri (denumite și „bazine de traficare”) sunt județele Dolj, Brașov, Teleorman, Călărași, Galați, Brăila, Constanța. Rețelele de trafic de persoane sunt conectate politic și juridic cu aceste centre, care îi protejează pe traficanți. Doamna X a subliniat o tendință a DGASPC-urilor de a muta un copil dintr-un centru în altul (respectiv de a-l scoate din centrul fundației și a-l duce în centrul de asistență socială publică). Astfel, s-au înregistrat cazuri de copii traumatizați care s-au sinucis din cauza acestor mutări repetate.

Copiii traumatizați au nevoie de stabilitate emoțională, ce nu poate fi dobândită dacă copilul este mutat;

– DGASPC-urile nu au personalitate juridică așa încât acestea nu pot fi trase la răspundere în instanță dacă este cazul (mai ales în contextul în care unele direcții au anunțat că doresc să înființeze centre de asistare a victimelor traficului de persoane);

– de cele mai multe ori, personalul din DGASPC-uri nu informează poliția așa cum ar trebui într-un interval de câteva ore. Informările către poliție se fac de regulă a doua
zi, iar justificările directorilor din DGASPC-uri sunt bazate pe comportamentul anterior al acestor minori care au mai tot plecat din centre. E o plecare voluntară și de cele mai multe ori copiii revin singuri;

– la DGASPC-uri există un mare conflict de interese, respectiv când se instituie o măsură de protecție în baza Legii 272 de către instanțele de judecată ori când părintele nu își mai poate exercita dreptul asupra unui minor, acest drept revine șefului de centru sau directorului DGASPC. Acei oameni sunt în același timp și furnizori de servicii și reprezentanți legali ai copiiilor respectivi. Reprezentantul legal ar trebuie să fie o persoană din afara sistemului de protecție.

Nu de multe ori s-a întâmplat ca reprezentanți ai Avocatului Poporului să dorească să discute cu un minor, iar directorul centrului de plasament să refuze, pentru că nu exista aprobarea tutorelui legal. Este nevoie de crearea unei instituții care să reprezinte legal minorul, alta decât furnizorul de servicii. Un director de DGASPC, pe hârtie, este reprezentantul tuturor.

Este imposibil ca o singură persoană să urmărească fiecare caz în parte;

– Avocatul Poporului a sesizat că pe teritoriul României, posibilitățile autorităților de a monitoriza furnizorii de servicii pentru copiii care au alte naționalități nu există.
Autoritățile române sunt limitate la a interveni în situații de urgență.”

Sursa: Parlamentul României – RAPORTUL Comisiei de anchetă privind situația cazurilor copiilor dispăruți

În concluzie, anual, mărturiile zecilor de tineri instituționalizați ar trebui să cutremure o societate întreagă, însă poveștile lor se limitează la câteva articole de presă citite cu groază și uitate repede. Da, din păcate, subiectul răzbate cu greu în societate și în politicile guvernamentale.
Sper ca, odată cu formarea noului guvern, acești copii instituționalizați să beneficieze de protecție deplină, de soluții pentru locuire, educație, sănătate și pregătire pentru viața independentă.

Vă invit să urmăriți emisiunea „Prin tribunale ca prin viață” cu Mihaela Olaru la A7Tv difuzată în data de 07.12.2020, în care au fost dezbătute și prezentate neregulile și deficiențele de la nivelul DGASPC-urilor.

NEREGULI SI DEFICIENTE LA NIVELUL DGASPC-URILOR – Prin tribunale ca prin viață cu Mihaela Olaru

Dă un share dacă ți-a plăcut acest articol

Facebook
Twitter
LinkedIn
Pinterest
Despre autor
Mihaela Olaru

Avocat, soție, mamă, o femeie care radiază bunătate „serafică”, a spus cândva o personalitate emblematică a sistemului judiciar din România. 

Autori invitați
Articole recente
Ediție specială cu Adrian Năstase | "Prin tribunale ca prin viață" cu Mihaela Olaru
Galerie Foto