Judecător Mariana Moncea

Să îl chemăm înapoi pe Dumnezeu

Am revăzut de curând frumoasa poveste a „Dumbravei Minunate”. Am regăsit o lume uitată, o lume a copilăriei, o fereastră pe care Sadoveanu o deschide larg, cu blândețe spre lumea inocenței și în egală măsură spre lumea înțelepciunii. Fragmentul la care m-am oprit sună așa:

„În sufletul tău s-a strecurat îndoiala și m-ai pierdut pe veci, i-a spus zâna cu părul de aur, prințului căruia i se arătase, frumoasă și senină, când el se gîndi, chiar pentru o clipă, că poate fi doar o închipuire. Și zâna s-a făcut nevăzută, iar prințul a rămas lipsit de iubire și a îmbătrânit, cu sufletul ofilit și uscat, gândind necontenit la frumoasa făptură.”

Mintea lui negase ceva ce sufletul văzuse clar. La fel se întâmplă și azi. Mintea e doar o poveste. Vrem să știm totul, să explicăm, să palpăm să verificăm, să ne convingem. Nu ne mai dăm voie să simțim. Nu îi mai acordăm sufletului nicio șansă. Și ce păcat! Pentru că toate lucrurile frumoase le simțim cu sufletul!

Sunt lucruri care nu se văd, nu se prețuiesc în unități de măsură, nu se repetă, pentru că sunt veșnice și nu se pierd decât atunci când nu mai crezi în ele. Suntem bogați, dar nu vedem asta. Avem cu noi o lume întreagă, o lume a bucuriei, a zâmbetului, a parfumului, a luminii, a vântului, a copilăriei, a dragostei profunde și a credinței. Dar o negăm și vrem tot timpul să măsurăm.

Mintea se raportează neîncetat la noțiunile pe care le știe, măsoară fericirea în averi, copilăria în câțiva ani, iar credința în număr de mătănii. Mintea este însă săracă. Poți măsura copilăria, poți spune într-un cuvânt ce înseamnă? Copilăria e o stare, e veșnică, noi nu o pierdem niciodată, doar mintea noastră crede că e o închipuire și nu vrea să o vadă. Copilăria nu se grăbește, copilăria explorează, râde, nu se teme, e caldă, senină, iubitoare, intuitivă, păstrând legătura cu Dumnezeu, cu Universul din care a venit.

Când creștem, o acoperim cu învățătura primită, cu educația, cu comportamentul omului adult, responsabil, dar ne place teribil de mult să o găsim din când în când ascunsă printr-un buzunar. La fel e și cu fericirea. Ea nu se raportează la case, averi, conturi bancare. Ea se găsește în emoții, zâmbete, căldură și apreciere.

O casă nu îți bucură inima doar pentru că există, pentru că e uriașă, sau mai frumoasă decât altele. Asta îți bucură doar mintea! O casă îți bucură sufletul, pentru că în ea ai născut copii, ai ascultat colindători, ai împodobit bradul, ai așezat masa de Crăciun, ai auzit râsul mamei, povața tatălui, pisica ce zgârie la ușă, cântatul mierlei primăvara, ai simțit mirosul cafelei de dimineață, iar când ai venit obosit, cineva te-a așteptat, te-a sărutat și te-a învelit ușor, când pleoapele tale au spus noapte bună.

De asta te întorci mereu acasă, pentru că aștepți să găsești o inimă ce bate pentru tine, o cană de ceai cald și o voce blândă. Te întorci acasă pentru lucrurile care nu se văd, pentru lucrurile pe care le simți. Altfel, orice loc poate fi o casă, un adăpost, nu e nevoie să te întorci, să îți fie dor și să aștepți cu nerăbdare.

Dar credința? Credința înseamnă să știi că nu exiști fără Dumnezeu, că ești precum o floare, care nu trăiește fără apă, precum lumina, care nu există fără soare, precum un pom, care atunci când e smuls din pământ se usucă. Înseamnă să fii conștient că puterea ta o iei de la Dumnezeu, iar această putere e deplină, nemărginită. Că poți face orice, pentru că Dumnezeu te-a făcut creator împreună cu El, ți-a dat puterea de a da viață și a iubi. Dincolo de asta, totul e efemer. Puterea pe care ți-a dat-o e reală, nu e o închipuire, dar mintea nu o vede, o poate nega ușor, te poate sminti, făcându-te să crezi că ești singurul creator pe pământ, că puterea îți aparține doar ție, că poți face ce vrei, că nu te vede nimeni, că totul pe pământ este al tău si poți dispune cum vrei asupra vieții și a morții. Și atunci când mintea ta neagă legătura cu Dumnezeu, neagă puterea pe care ți-a dat-o, aceasta dispare. Iar zâna spune „și m-ai pierdut pe veci”.

Dar Dumnezeu ne lasă să ne răzgândim, să experimentăm și să înțelegem, să simțim cu sufletul și atunci când sufletul nostru Îl cheamă, El se întoarce. Sufletul este legătura noastră profundă cu Dumnezeu. Când sufletul lipsește, Dumnezeu nu este acolo. El nu locuiește în minte, ci în inimă. E vremea să lăsăm sufletul să îl cheme înapoi pe Dumnezeu!

Dă un share dacă ți-a plăcut acest articol

Facebook
Twitter
LinkedIn
Pinterest
Despre autor
Mihaela Olaru

Avocat, soție, mamă, o femeie care radiază bunătate „serafică”, a spus cândva o personalitate emblematică a sistemului judiciar din România. 

Autori invitați
Articole recente
Ediție specială cu Adrian Năstase | "Prin tribunale ca prin viață" cu Mihaela Olaru
Galerie Foto