JURNAL DE VOCAȚIE | 12 septembrie 2026 | Av. Mihaela Olaru

DESPRE LEGE, TELEVIZIUNE ȘI FEMEILE CARE AU TRANSFORMAT PROFESIA ÎN DESTIN

Astăzi am ales să vorbesc despre drept și televiziune, despre femei, profesie, excelență și oamenii care rămân, oameni a căror prezență ajunge, în timp, să capete o semnificație mai profundă, pentru că întâlnirea cu ei ne vorbește despre valori pe care le recunoaștem și în propriul nostru drum. În viața mea profesională au existat astfel de întâlniri.

Astăzi mă gândesc la două femei avocat pe care le respect și le prețuiesc, Doamna Avocat Dr. Elena Bustea și Doamna Avocat Cecilia Maran. Două personalități diferite, două parcursuri profesionale construite în timp, două feluri distincte de a privi profesia, dar unite de aceeași rigoare, de aceeași demnitate și de acel respect profund pentru profesia de avocat pe care îl recunoști, uneori, fără să fie nevoie de prea multe cuvinte. Prezența lor în parcursul meu profesional mi-a oferit și prilejul de a privi, încă o dată, spre această profesie dintr-o perspectivă care mă preocupă de multă vreme: ce înseamnă să fii femeie avocat și, dincolo de profesie, ce înseamnă să rămâi tu însăți în tot ceea ce construiești?

Poate că, atunci când vorbim despre femeile din profesia juridică, suntem tentați să privim mai întâi rezultatele, funcțiile, anii de experiență, cărțile scrise sau cauzele susținute. Dar, dincolo de toate acestea, există un lucru greu de măsurat și tocmai de aceea este important: omul din spatele profesiei.

Când privesc către colegele mele avocat, gândul meu se întoarce, aproape firesc, către propriul meu drum, la cei peste 25 de ani de avocatură în care sala de judecată mi-a fost loc de muncă, școală și, de multe ori, locul în care am învățat să înțeleg mai profund oamenii, la televiziune, care a venit apoi nu ca o desprindere de Drept, ci ca o continuare firească a aceleiași nevoi de a comunica, de a explica și de a fi aproape de oameni.

Da, avocatura m-a învățat să vorbesc pentru oameni, televiziunea m-a învățat să vorbesc cu oamenii. Între cele două profesii s-a construit, în timp, ceea ce astăzi simt că este vocația mea: să transform cunoașterea în comunicare, experiența în responsabilitate și întâlnirile cu oamenii în povești care merită ascultate.

Așa au prins contur proiecte precum „Oamenii și Legea” și „Pledoarie pentru Excelență”. Primul, născut din convingerea că legea trebuie explicată oamenilor într-un limbaj pe care să îl poată înțelege și folosi în viața lor. Cel de-al doilea, din dorința de a aduce în lumină oameni, profesii și destine care pot deveni repere pentru ceilalți.

Și poate că tocmai de aceea întâlnirea cu femei care au construit cu seriozitate în profesia lor are pentru mine o valoare aparte. Pentru că fiecare astfel de întâlnire îmi amintește că o profesie nu se rezumă la ceea ce faci. Se construiește prin felul în care alegi să o faci, prin oamenii pentru care o faci și prin valorile pe care refuzi să le pierzi pe drum. Iar dacă astăzi femeia avocat poate păși într-o sală de judecată fără să mai fie privită ca o excepție, acest lucru nu a fost întotdeauna firesc. Au existat femei care au trebuit mai întâi să deschidă ușa. Una dintre ele poartă un nume care nu aparține doar istoriei avocaturii românești, ci istoriei luptei pentru educație, demnitate și egalitate: Sarmiza Bilcescu.

De aici începe, pentru mine, povestea femeii avocat, nu de la o fotografie, nu de la un titlu, ci de la o vocație, un drum și curajul de a ocupa un loc într-o lume care, la început, nu îl pregătise pentru ea.

O PROFESIE CARE, PENTRU FEMEI, A TREBUIT MAI ÎNTÂI CÂȘTIGATĂ

Când vorbesc despre femeia avocat, mă gândesc inevitabil la femeile care au intrat în această profesie într-o vreme în care simpla lor prezență într-o sală de curs era considerată o excepție. Astăzi ni se pare firesc ca o femeie să studieze Dreptul, să intre într-o sală de judecată, să pledeze, să conducă o instituție, să scrie, să vorbească în fața unei camere de filmat sau să își construiască propria carieră. Dar firescul de astăzi a fost, pentru multe femei, curajul de ieri. Una dintre figurile emblematice ale acestui curaj este Sarmiza Bilcescu.

La Paris, într-o epocă în care Facultatea de Drept era un teritoriu aproape exclusiv masculin, tânăra româncă a trebuit să apere ceea ce astăzi considerăm un drept elementar: dreptul unei femei de a se instrui și de a-și alege singură drumul. În jurul demersului său de la Sorbona a rămas una dintre cele mai memorabile afirmații despre egalitate, atribuită Sarmizei Bilcescu:

„Într-o țară în care chiar și pe ușile închisorilor stă scris: «Libertate, Egalitate, Fraternitate», nu puteți împiedica o femeie să se instruiască, doar pentru că este femeie!”

Dincolo de frumusețea cuvintelor, ceea ce mă impresionează este forța ideii. Nu este doar o pledoarie pentru accesul femeii la educație, este o pledoarie pentru demnitate, pentru libertatea de a fi judecat după ceea ce poți, nu după ceea ce ești. Pentru dreptul de a ocupa un loc într-o lume care, până atunci, fusese rezervată aproape exclusiv bărbaților. Sarmiza Bilcescu a fost prima femeie din Europa care a obținut licența în Drept la Sorbona și prima femeie din lume care a obținut un doctorat în Drept. În 1891 a fost înscrisă în Baroul București, fiind recunoscută drept prima femeie avocat din Europa. Dar, dincolo de aceste premiere, ceea ce mă impresionează cel mai mult nu este recordul, este curajul, pentru că, uneori, adevărata performanță nu înseamnă să ajungi prima. Înseamnă să ai puterea de a intra într-un loc în care nimeni nu te așteaptă și să demonstrezi, prin ceea ce ești și prin ceea ce faci, că ai dreptul să fii acolo.

FEMEIA AVOCAT ÎNTRE FORȚĂ ȘI ECHILIBRU

A fi femeie avocat nu înseamnă să renunți la feminitate pentru a fi respectată. Nu înseamnă să devii mai dură pentru a putea fi puternică și nici să alegi între sensibilitate și fermitate, între eleganță și autoritate.

Din propria mea experiență, înseamnă să înveți să le așezi pe toate la locul lor. Să poți fi fermă fără să fii lipsită de delicatețe, să poți apăra cu pasiune fără să pierzi echilibrul și să poți argumenta cu forță fără să uiți că, dincolo de argument, există întotdeauna un om. Cred că aceasta este una dintre frumusețile profesiei de avocat. Te obligă să te construiești permanent, să studiezi, să înțelegi, să asculți, să cauți soluții și să îți păstrezi principiile chiar și atunci când drumul devine anevoios. Iar pentru o femeie, profesia poate deveni și o formă de echilibru între toate rolurile pe care viața ni le oferă. Nu cred că trebuie să alegem între a fi puternice și a fi feminine.

Cred că adevărata forță vine tocmai din capacitatea de a rămâne noi înșine.

AVOCATURA A FOST VISUL COPILĂRIEI MELE

Avocatura a fost visul copilăriei mele, am crescut cu gândul că voi deveni avocat și, privind astăzi în urmă, înțeleg cât de mult m-a format această profesie. Mi-a dat forța de a lupta pentru visurile mele și m-a educat într-un spirit civic pe care nu l-aș fi putut dobândi altfel. M-a învățat că dreptatea nu este doar un cuvânt frumos, este responsabilitate, este muncă, este studiu, este disciplină, este puterea de a rămâne în picioare atunci când lucrurile devin dificile. Dar viața mi-a oferit, la un moment dat, o altă scenă: Televiziunea.

Și ceea ce, poate, părea la început o schimbare de direcție avea să devină o continuare firească a aceleiași vocații.

CÂND AVOCATUL AJUNGE ÎN FAȚA CAMERELOR

Televiziunea nu a venit în viața mea ca o desprindere de Drept, a venit ca o continuare a lui.

În „Oamenii și Legea”, emisiunea juridică pe care o realizez la Televiziunea Română, am înțeles poate cel mai bine cât de important este să poți traduce limbajul juridic într-un limbaj pe care oamenii să îl înțeleagă. Legea nu trebuie să rămână închisă în cărți, în săli de judecată sau în limbajul specialiștilor. Ea trebuie să ajungă la oameni, să le explice drepturile, să le ofere repere și să îi ajute să înțeleagă ce pot face atunci când se află într-o situație dificilă. Acesta a fost și rămâne unul dintre sensurile profunde ale proiectului meu de televiziune. Și poate că aici se află legătura de cauzalitate dintre cele două profesii ale mele:

Avocatura m-a învățat să vorbesc pentru oameni. Televiziunea m-a învățat să vorbesc cu oamenii.

Două profesii care se întâlnesc prin ceea ce au mai important: comunicarea și responsabilitatea față de celălalt.

DOUĂ AVOCATE, DOUĂ PORTRETE, ACEEAȘI RIGOARE

Două destine, aceeași iubire pentru profesie

Spuneam că în acest parcurs am avut privilegiul de a întâlni oameni pe care profesia îi definește, dar nu îi limitează.

Printre ei, două femei pe care le admir și le apreciez: Doamna Avocat Dr. Elena Buștea și Doamna Avocat Cecilia Maran.

ELENA BUSTEA, ELEGANȚA UNEI PROFESII

Publicul emisiunii „Oamenii și Legea”, pe care o realizez la TVR 1, a avut ocazia să o descopere pe Doamna Avocat Dr. Elena Bustea, precum și la TVR Cultural în emisiunea „Portret de Excelență”

Ileana, cum îmi place să-i spun, este imaginea avocatului care aduce în spațiul public experiență, fermitate și eleganță. Un avocat cu o prezență aristocratică, de o noblețe și o eleganță strălucitoare, care nu sunt doar exterioare, ci se regăsesc în felul de a gândi, de a vorbi și de a se raporta la profesie.

Este avocat în Baroul București și coordonator al SCA Buștea–Deheza și Asociații, iar în 2026, Elena Bustea marchează 50 de ani de carieră în Baroul București, o jumătate de secol dedicată profesiei, construită cu rigoare, perseverență și eleganță.

În luna iunie a acestui an, parcursul său profesional a fost încununat prin Premiul de Excelență „Lady Lawyer 2026”, o distincție care capătă o semnificație aparte atunci când vine după cinci decenii de profesie.

Este președinte al Asociației Centrul Avocaților Mediatori, membru în Comitetul Executiv al Comitetului Național al Uniunii Internaționale a Avocaților pentru România – Paris 1927 și președinta Filialei București a UNPIR.

De asemenea, Av. Dr. Elena Bustea este Consul Onorific al Republicii Ecuador la București și Secretar General al UCOR. Pentru mine, aceste repere nu vorbesc doar despre o carieră impresionantă, ci despre valoarea timpului pus în slujba unei vocații și despre acea formă de excelență care se construiește în ani și se confirmă prin respectul câștigat în profesie și în societate.

Poate că adevărata măsură a unui om nu stă în titlurile pe care le adună, în funcțiile pe care le ocupă sau în recunoașterea pe care o primește, ci în felul în care, prin ceea ce este și prin ceea ce construiește, reușește să aprindă în ceilalți dorința de a deveni mai buni. Privită din această perspectivă, povestea Doamnei Avocat Elena Bustea depășește granițele unei cariere și devine povestea unei construcții autentice, în care profesionalismul, rigoarea, curajul și fidelitatea față de propriile valori s-au transformat într-o formă de identitate.

Pentru mine este mai mult decât un profesionist pe care îl admir, este una dintre acele întâlniri care pot deveni repere de drum. Felul în care și-a construit parcursul, eleganța cu care și-a asumat devenirea și forța de a rămâne fidelă propriilor valori reprezintă o sursă de inspirație și, într-un sens profund, un model pentru propria mea devenire. Poate tocmai aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de excelență: să îți construiești atât de autentic propriul drum, încât, fără să îți propui neapărat acest lucru, să le dai și altora curajul de a-și căuta și de a-și urma propriul drum.

Iar dacă o carieră poate fi măsurată prin rezultate, o vocație se măsoară prin ceea ce trezește în ceilalți. Din acest punct de vedere, Elena Bustea rămâne pentru mine o prezență care inspiră, un reper de excelență și un model al unei deveniri construite cu sens, demnitate și autenticitate.

CECILIA MARAN, CÂND DREPTUL ÎNTÂLNEȘTE LITERATURA

O viață în profesie, o pasiune pentru oameni și curajul de a transforma experiența în cuvânt.

Doamna Avocat Cecilia Maran este, la rândul ei, o prezență aparte, este una dintre acele personalități pe care profesia le-a format, dar pe care profesia nu le-a limitat.

Avocat în Baroul București din 1984, după primii ani de avocatură la Călărași, și autoare a mai multor volume, Cecilia Maran a reușit să păstreze, de-a lungul unei cariere îndelungate, acea rară deschidere către oameni, către cultură și către poveștile care se află dincolo de dosare și săli de judecată.

Avocată, dar și scriitoare, ea reprezintă tocmai acea întâlnire dintre două lumi care mă fascinează: rigoarea juridică și libertatea cuvântului.

Am avut bucuria să o întâlnesc nu doar în spațiul profesional, ci și în televiziune, unde am avut-o invitată la „Oamenii și Legea”, iar apoi la „Portret de Excelență”, la TVR Cultural.

Am întâlnit-o și într-un moment care îi aparține în mod firesc: la lansarea uneia dintre cărțile sale, iar fotografia noastră de atunci păstrează pentru mine ceva mai mult decât un moment festiv.

Cu o carieră îndelungată, Cecilia Maran este autoarea mai multor volume, între care „Amintirile unui avocat despre lumea justiției”, „Să trăim cu bucurie!” și „Despre oameni și justiție”.

Poate că tocmai această întâlnire dintre profesie și literatură face ca portretul Ceciliei Maran să fie atât de aparte, pentru că, în cazul ei, dreptul nu a închis drumul către literatură, ci i-a oferit materie umană. Iar când vorbește despre avocatură, o face cu pasiunea celui care și-a iubit profesia. „În calitate de avocat, ești pe scenă, așa cum este un actor”, spune Cecilia Maran într-o mărturisire pe care a exprimat-o atât de frumos.

Această observație explică, într-o anumită măsură, de ce între avocatură și televiziune există pentru mine o legătură atât de firească, ambele presupun prezență, ambele presupun comunicare, ambele cer să știi să asculți și să înțelegi, dar mai presus de toate, ambele presupun responsabilitatea cuvântului.

Și poate că în această mărturisire se află una dintre cheile propriului său parcurs: avocatul, asemenea actorului, intră în fața oamenilor cu o poveste, cu o responsabilitate și cu nevoia de a fi ascultat.

OMUL DIN SPATELE PROFESIILOR

Ceea ce nu se vede într-un CV este partea despre care vorbim cel mai puțin, despre omul din spatele profesiei. În spatele avocatului există un om care a avut emoții, îndoieli, încercări, bucurii și momente în care a trebuit să o ia de la capăt. În spatele omului de televiziune există același om, camerele de filmat nu schimbă ceea ce ești, doar fac vizibil, pentru câteva minute, ceea ce alegi să transmiți. Dacă priviți fotografiile din acest articol, nu veți vedea doar profesii, veți vedea etape ale unui drum, veți vedea femeia care încă învață, veți vedea proiectele care au devenit parte din mine și veți mai vedea ceva, oamenii care au lăsat ceva în povestea mea.

Pentru că ceea ce ne definește nu este doar ceea ce facem, ci ceea ce lăsăm în urma noastră. Poate că acesta este, în cele din urmă, sensul unei vocații. Nu doar să fii bun în ceea ce faci, ci să poți transforma ceea ce știi într-un lucru folositor pentru ceilalți.

Sarmiza Bilcescu a deschis un drum. Femeile avocat care au urmat au continuat să meargă pe el. Iar fiecare generație adaugă ceva. Eu am avut șansa să fac acest lucru în felul meu: prin avocatură și, în ultimii ani, îmbinând avocatura cu televiziunea. Două profesii care, în aparență, aparțin unor lumi diferite, dar care pentru mine au aceeași rădăcină: omul și nevoia lui de adevăr, de dreptate și de înțelegere.

Poate că acesta este și motivul pentru care nu am simțit niciodată că trebuie să aleg între ele. Pentru că nu sunt două drumuri, este același drum, privit din două perspective. Iar dacă peste ani va rămâne ceva din toate acestea, mi-aș dori să nu fie doar numele unei emisiuni, al unei profesii sau al unui proiect. Mi-aș dori să rămână o urmă de bine în oamenii pe care i-am întâlnit și în cei cărora le-am putut fi de folos. Pentru că, până la urmă, dincolo de profesie, de imagine și de toate titlurile pe care le putem avea, rămâne omul. Aceasta este cea mai importantă dintre toate vocațiile. Aceea de a rămâne om.

EPILOG

Vocația este începutul. Excelența este drumul. Omul este sensul.

Cred că aceasta este, în fond, povestea pe care am încercat să o spun prin toate proiectele mele. Dreptul m-a învățat să apăr. Televiziunea m-a învățat să comunic.

Iar întâlnirea cu oameni de valoare m-a învățat că, dincolo de orice profesie, există întotdeauna omul care o construiește.

Excelența nu este un punct în care ajungi și te oprești. Este o formă de a trăi profesia, de a continua să înveți, de a rămâne exigent cu tine însuți, de a nu uita de ce ai pornit la drum. Iar vocația este tocmai acea chemare pe care o simți înainte de a ști unde te va duce. O chemare care te face să continui, să construiești, să cauți, să transmiți, să lași ceva în urmă. Pentru că adevărata excelență nu este aceea de a ajunge singur cât mai sus. Este aceea de a urca și de a-i ajuta și pe ceilalți să vadă mai departe. Iar dacă există un lucru pe care mi-aș dori să îl las în urma mea, nu este doar o carieră. Ci o pledoarie pentru profesie, pentru oameni, pentru demnitate și pentru excelență.