Exploatarea muncitorilor români în Marea Britanie sau sclavia modernă prin subcontractarea forței de muncă 

Munca în străinătate pentru mulți români este o necesitate. În clasamentul Uniunii Europene, România este pe ultimele locuri atunci când este măsurat nivelul de trai și bunăstare socială. Salariul minim brut este de 2.550 lei, respectiv 1.524 după plata taxelor către stat.

Sumele oferite de angajatorii din alte țări sunt semnificativ mai mari comparativ cu ce le oferă angajatorii români. Lipsa unui loc de muncă, faptul că salariile sau pensiile sunt mult prea mici, au determinat pe foarte mulți români să plece la muncă în străinătate prin intermediul unor firme de recrutare care le fac promisiuni și oferte atractive. Mulți dintre aceștia pleacă și din cauza datoriilor la bancă sau din nevoia de a-și susține familia, principalul motiv fiind situația economică precară în care se află România.

Românii lucrează în străinătate în fabrici de carne, pe șantiere, în agricultură, fiind exploatați prin muncă și supuși unor condiții inumane, fără a fi respectate orele de muncă, fiind plătiți chiar și sub minimul pe economie, iar aceste practici se demonstrează că nu au putut fi eradicate. Toate acestea se întâmplă în state care se doresc a fi în primele rânduri ca militante în favoarea drepturilor omului.

Muncitorii din Europa de Est au devenit mână de lucru ieftină și rentabilă.

Este ușor pentru firmele de recrutare să profite de românii care nu au studii și care provin din sate foarte sărace. Majoritatea bărbaților de la sate, care nu au terminat doisprezece clase au dificultăți mari de angajare. Sunt foarte multe familii cu copii care nu au nici un venit sau au un singur veenit și care nu este suficient pentru a acoperii toate cheltuielile. În România de cele mai multe ori aceșți oameni devin o pradă ușoară a „patronilor” de pe șantiere, care se folosesc de ei la munca cu ziua, aceștia acceptând să lucreze pe unde apucă pentru niște sume foarte mici, în foarte multe dintre cazuri fără carte de muncă. Aceșți oameni săraci, fără oportunități, care sunt batjocoriți la ei în țară și care au familii de hrănit, se hotărăsc să plece în străinătate și să lucreze orice job, oricât de solicitant ar fi și indiferent de condițile de muncă, atâta timp cât se plătește mai bine. Oamenii aceștia sunt dispuși să facă orice și astfel devin o țintă pentru orice agenție de recrutare care își desfășoară activitatea în sectorul industrial.

În Marea Britatie, înainte de Brexit, intermediarii, respectiv agențiile de recrutare și angajatorii, se folosesc de toate portițele legale pentru a plăți acestor oameni cât mai puțini bani și pentru a profita cât mai mult de pe urma muncii acestora. Bariera lingvistică a acestor muncitori și posibilitățiile de angajare limitate, sunt folosite în mod sistematic și abuziv, astfel încât companiile să poată câștiga cât mai mult de pe urma muncii lor. Acești oameni sunt cei care pot fi cel mai ușor de recrutat pentru joburi în fabricile de carne și asta pentru că opțiunile acestora sunt foarte limitate. Cererea de angajați în această industrie este foarte mare și în perioadele festive, crește considerabil. Asta înseamnă că există o cerere foarte mare de muncitori sezonieri.

Una dintre aceste companii de recrutare se numește Prestige Recruitment Specialists Limited, iar clientul principal în jurul căruia își desfășoară activitatea este firma Cranswick, care se ocupă cu fabricarea produselor din carne de porc și pui. În Marea Britanie Cranswick este liderul de piață absolut al acestui sector.

Firma Cranswick se axează pe produse proaspete din porc, precum gourmet, cârnați, carne gătită, salam, slănină dar și carne de pasăre, sandvișuri și produse de patiserie. Piața principală a companiei Cranswick este în Marea Britanie, dar are afaceri de export cu Europa, S.U.A. și Asia de Sud-Est. Craswick își desfășoară activitățile în cele 15 fabrici de carne deținute în locații diferite. Prestige oferă personal pentru majoritatea acestor fabrici, în mare parte celor aflate în Hull și în zonele învecinate.

Înainte de Brexit agenția Prestige, precum și alte agenții similare, a avut posibilitatea să recruteze și să angajeze foarte ușor forță de muncă importată din alte țări Europene.  Recrutarea în fabricile de carne se făcea în mare parte de către Ștefan, un specialist în recrutare, care de-alungul anilor și-a făcut foarte multe conexiuni în România. Rolul principal al lui Ștefan era să contacteze și că convingă oamenii, pentru a veni în Marea Britanie să lucreze. Acesta le promitea un job sigur prin partenerii agenției Prestige care au nevoie de personal, o plată decentă și cazare pentru care aceștia vor începe să plătească după ce câștigă sumele promise. Mai mult decât atât, Ștefan îi ajută să își obțină permisul de muncă, numit Național Insurance Number, și să își deschidă conturile bancare în care aceștia urmau să fie plățiți.

Toate aceste promisiuni, în sine adevărate, atrăgeau foarte mulți români să vină să lucreze pentru Prestige. Pentru cei care nu știau cum să se descurce și să ajungă singuri, Ștefan le aranja trasportul  contra cost prin diverse firme de curierat și transport de persoane. Totodată atunci când era solicitarea foarte ridicată de personal sezonier, Ștefan mergea personal în România și se întorcea cu avioane pline cu români care veneau să lucreze „la sigur”. Dar acest „la sigur” din păcate pentru mulți presupunea o perioadaă limitată de timp de care nu erau înștiințați.

După ce oamenii ajungeau la destinație, aceștia erau cazați în casele din zona Beverly Road, zona notorie de altfel pentru numărul foarte mare de lucrători străini care locuiesc acolo. Ștefan avea legături cu agențiile imobiliare din Hull printre care și Tulip Estate Agents, dar și cu proprietari privați care aveau case în acea zonă. În aceste case locuiau între una sau două persoane în fiecare cameră. Spre exemplu, la 72 Worthing Street, o casă cu o bucătărie, o baie, o sufragerie, patru dormitoare dintre care unul cât o debara, lucuiau șase persoane. Două cupluri și încă două persoane singure. În Hull, orașul în care se întâmplă toate aceste lucruri, chiria pentru o casă de această dimensiune și în această locație este între 500 și 600 de lire. Cele șase persoane care locuiau la numărul 72  plăteau adunat 1.060 de lire pe lună pentru această proprietate. Pentru cele trei camere mai mari £70 pe săptămână, iar pentru camera mai mică £55 pe săptămână.

Pentru un necunoscător, cineva care călătorește prima dată într-o țară străină și care nu cunoaște limba, situația pare să fie roz la început. Aparent condițiile înțelegerii par a fi respectate deoarece angajații au unde să locuiască, iar Ștefan se ocupă de aranjarea interviului pentru obținerea permisului de muncă, NINO, de multe ori ducându-se cu aceștia la interviu pe post de translator. Odată ce aceștia au participat la interviu prezentându-și toate documentele, iar Ștefan oferindu-le dovadă că aceștia au o locuință stabilă printr-o scrisoare oficială, ștampilată și semnată de către Prestige, însoțită de un contract provizoriu de 0 ore semnat de ambele părți, aceștia primeau pe loc un Național Insurance Number provizoriu ca mai apoi în decursul a câteva săptămâni să îl primească prin poștă pe cel permanent.

Până aici toate bune și frumoase. În mod oficial oamenii pot începe să lucreze, deși de multe ori aceștia începeau să lucreze fără a avea permisul de lucru, cu condiția ca aceștia să fie în proces de a-l obține, lucru perfect legal.

Robert este un muncitor român care locuia într-o cămăruță de £55 pe săptămână la acea vreme. Robert nu vorbește engleză, cunoașterea lui oprindu-se undeva la „Hello! How do you do?”. La început el a fost încântat de faptul că i-a fost aranjată o cameră și de faptul că a fost ajutat să își obțină actele, deoarece engleza lui fiind foarte limitată, constituia un impediment major. După ce procedurile oficiale au fost pornite, lui Robert i s-a spus că urmează să înceapă lucrul la un abator de porci care se află în Preston, undeva la marginea îndepărtată a orașului. Programul lui era de opt ore pe zi cu trei pauze. O pauză mare de 40 de minute plătită și două pauze de 20 de minute neplătite.

Problemele lui Robert au început să apară una după alta din acest moment. Prima problemă, a fost transportul pentru a putea ajunge la muncă, deoarece nu există un autobuz care să îl ducă direct acolo. O variantă ar fi fost ca Robert să schimbe două autobuze după care să mai meargă încă o jumătate de oră pe jos, făcând cel puțin a oră și jumătate până la muncă și tot atâta timp îi lua să se întoarcă. Venind cu această problemă la Ștefan, acesta i-a spus că există variante mai simple și anume să își găsească pe cineva cu care lucrează aceleași ore și care are mașină. Prin urmare poate să îi plătească acelei persoane în fiecare zi și să îl ia și pe el cu mașina. O altă recomandare a fost către „micii afacerișți”, români care și-au cumpărat special mașini ca să facă ture către abator și fabricile de carne. Aceșți oportunișți făceau curse pornind de la benzinăria JET de pe Beverly Road până la fabricile de carne. Prețul £5 pe cursă. Așadar Ștefan i-a dat lui Robert datele de contact ale „șoferilor” ca acesta să vorbească și să își aranjeze transportul.

A doua problemă a lui Robert a fost locul de muncă. În fabricile de carne și în abatoare se lucrează la sub 0 grade celsius. Frigul pentru cei care nu sunt obijnuiți să lucreze în aceste condiții pentru opt, nouă ore pe zi, poate să fie un șoc foarte puternic atât fizic cât și psihic. Lui Robert i-a fost dificil să explice în cuvinte cât de greu este să lucrezi în așa fel pentru atâtea ore în fiecare zi, însă a făcut o analogie pe care majoritatea o putem înțelege. „Imaginează-ți cum ar fi să stai afară iarna în zăpadă și în frig pentru nouă ore. Să îți înghețe mâinile, picioarele și să te doară, iar tu să trebuiască să te mișți la foc rapid, pentru că așa este munca pe liniile din abator”. Totodată echipamentul de protecție oferit de către angajator era la comun, ficare lua ce găsea, asta bineînțeles dacă nu voia să își cumpere propriul echipament. Robert își amintește cum de multe ori nu găsea măsurile sale și cât de inconfortabil era să muncească în cizme prea mari, uneori prea mici, îmbrăcât în echipament de protecție extrem de uzat, chiar și rupt.

Pauzele oferite de angajator trebuiau respectate la virgulă. Fiecărui angajat îi era alocată o cheie fob pentru a putea întra și ieși din fabrică. În baza de date apărea minutul și secunda la care angajații foloseau fob-urile pentru a avea acces. Robert explică cum îți ia între cinci și zece minute pentru a te echipa și a trece prin filtrele de dezinfecție a mâinilor și a echipamentului, iar într-o pauză de douăzeci de minute abia dacă ai timp să te duci la baie și să te întorci înapoi în fabrică la timp. Angajații nu aveau timp suficient pentru a mânca și a merge la baie, de multe ori trebuia să aleagă ce era mai urgent. Mai mult decât atât dacă trebuia ca un angajat să iasă la baie în afara pauzelor sau dacă acest lucru se întâmpla de mai multe ori pe zi, șeful de la acea linie semnala angajaților de la Prestige că aceasta este o problemă și să încerce să își facă nevoile în timpul pauzelor alocate sau pe viitor, acest timp pierdut va fi decontat din orele lucrate. Bineînțeles că acest comportament nu era direcționat angajaților care aveau contract direct cu abatorul, ci celor care erau angajați provizoriu prin agenție. La sfârșitul zilei șefii de linie comunicau agenției Prestige listele de muncitori pe care îi doreau dar și persoanele pe care nu le mai doreau la ei în departamente. Mulți oameni erau absolut terifiați că dacă sunt prea lenți și nu fac față ritmului liniei de producție sau se duc de prea multe ori la baie își pot pierde locul de muncă în următoarea zi.

O altă problemă a devenit chiria, deoarece un bărbat cunoscut ca fiind ajutorul personal al lui Ștefan, venea să colecteze chiria în fiecare săptămână, plus ceea ce se acumulase de plătit înainte ca muncitorii să înceapă munca și să aibă un venit. Gina, una din fetele care a locuit în una din casele lui Ștefan, precum și alte persoane, au fost de multe ori amenințate că vor fi date afară cu forța dacă nu își plătesc chirile. Gina a rămas fără job atunci când sezonul s-a terminat, iar Cranswick nu a mai avut nevoie de atât de multe persoane. Ea mi-a spus cum se ducea în fiecare zi la sediul agenției și aștepta cu orele pentru a vorbi cu coordonatorii de acolo și îi ruga să o trimită să lucreze undeva, oriunde, deoarece nu mai avea bani de absolut nimic. Cu lacrimi în ochi aceasta își amintește promisiunile făcute și mai apoi batjocura cu care s-a confruntat în momentul în care nu a mai fost chemată la muncă deși i s-a promis că la final de sezon va fi trimisă să lucreze pentru un alt client la o altă firmă.

Legal Gina nu era protejată pentru că la fel ca alți colegi de muncă, ea a semnat un contract de 0 ore în care agenția, legal, nu își asumă nici o obligație ca să îi ofere un număr fix de ore de muncă pe săptămână. Prin contractul de 0 ore Prestige nu își asumă absolut nici un angajament sau responsabilitate față de muncitori săi. În cele din urmă, Gina a rămas fără nici un ban și chiar dacă colegii ei de casă îi mai dădeau de mâncare aceștia nu puteau să îi plătească și partea ei de chirie. Bărbatul care era responsabil cu „recuperarea” chiriilor a început treptat să o caute și să o amenințe. La început prin mesaje, după care verbal când venea să ia chiria pentru persoanele din casa în care locuia.  Aceasta ajunsese să nu se mai simtă în siguranță nici pe stradă nici acasă și pentru că nu avea bani, era efectiv blocată. Tot ce făcea era să meargă în fiecare zi doi kilometri până la agenție și înapoi implorandu-i pe cei de la Prestige să îi dea de lucru. Din păcate ea nu era singura în această situație. Mulți alți români umpleau disperați recepția acestei agenții în momentul în care rămâneau fără locurile de muncă, deoarece firmele de carne își făcuseră stocurile necesare și nu mai aveau nevoie de toți angajații agenției.

Sunt foarte multe poveșți una mai incredibilă ca alta. Mariana și fostul ei partener precum și Mihaela împreună cu soțul și părinții ei, erau caii de bătaie, fiind trimiși la cele mai grele și extenuante locuri de muncă. În majoritatea timpului aceștia erau trimiși ca înlocuitori pe ultima sută de metri, atunci când cineva nu se prezenta la muncă. Mihaela povestea cum doamnele de la Prestige îi sunau doar atunci când aveau nevoie urgentă de oameni și le spuneau să fie acolo în mai puțin de o oră. „Ne trimeteau de colo-colo, azi la flori, mâine la carne, peste o săptămână la cartofi. Noi nu știam niciodată ce trebuia să facem și să ne calculăm cât câștigăm. Eram bătaia lor de joc, niște sclavi! Mereu ne promiteau că dacă facem și mergem unde ne trimit ei, o să țină minte și când o să aibă locuri undeva mai bine, ne bagă acolo. De multe ori ne plăteau mai puțin pentru că uitau să ne treacă unde lucrăm, când ceilalți nu se duceau. După trebuia să ducem lupte de lămurire să ne plătească toți banii”.

Toate aceste persoane au aceleași lucruri în comun: engleză limitată sau inexistentă, studii minime și posibilități limitate de angajare. Tuturor li s-au făcut aceleași promisiuni: locuri de muncă, cazare, acte și cont bancar. Din păcate după ce cererea de muncitori la fabricile de carne scădea, toate aceste persoane ajungeau în aceeași situație, adică fără un loc de muncă. Toți descriu aceleași imagini în care recepția era plină cu oameni care veneau să le ceară de muncă; atât de mulți oameni erau, încât nu aveau loc înăuntru și mulți așteptau și în afara agenției. Aceșți muncitori descriu nu doar disperarea lor și nemulțumirile față de felul în care erau tratați cât și față de condițiile în care trebuiau să lucreze, însă aceeptau orice decât să stea acasă și să nu poată lucra. Incertitudinea, batjocura, exploatarea și promisiunile goale erau la ordinea zilei. Însă din spusele acestor oameni, se pare că nici agenții care îi recrutau și se ocupau cu coordonarea oamenilor la muncă, nici aceștia nu o duceau prea bine, fiind și ei la rândul lor frustrați și suprasolicitați.

Motivele pentru care românii acceptă un loc de muncă în străinătate sunt diverse. 

Psihologul Radu Leca a făcut o analiză a ceea ce se întâmplă cu psihicul muncitorilor care ajung în astfel de situații. „Ideea dezamăgirii duble. Subiectul este dezamăgit de propria sa necunoaștere a locului în care se va duce și este dezamăgit de insuccesul avut. De ce am putea să avem de-a face cu o dublă dezamăgire, pentru că ar putea să dezamagească oamenii de acasă care știu că el s-a dus la muncă și atunci datorită fricii de eșec în fața familiei, el acceptă să lucreze într-un loc necorespunzător. Această traumă prin care trece și umilința permanentă își va lasa amprenta adânc asupra lui. Subiectul de acest tip intră sub incidența stresului post traumatic.” Domnul Radu Leca subliniază că stresul post traumatic îi transformă pe acești oameni total, ducându-i într-o zonă lipsită complet de confort și plină de frici.

Incertitudine, batjocură, exploatare și promisiuni goale, însă din spusele muncitorilor  se pare că nici agenții care recrutau și se ocupau cu coordonarea nu o duceau prea bine, aceștia fiind și ei frustrați și extrem de solicitați prin muncă.

Maria, fost agent de recrutare la firma Prestige povestește cum este să fi angajatul lor. Aceștia plătesc minimul absolut pe economie, 18.000 de lire an; uneori chiar mai puțin, respectiv16.000 de lire dacă nu există un minim de experiență și este vorba doar de un „resourcer”, cel care se presupune a fi ajutorul unui consultant. Maria lucra atât în departamentul industrial dar și pentru departamentul care se ocupa exclusiv cu recrutarea pentru abatoarele și firmele de carne Cranswick. Maria povestește ce presupunea jobul ei de agent de recrutare și cât de solicitant devenea, atât fizic, prin volumul foarte mare de muncă dar și psihic, sprin stresul și presiunea acumulată.

Maria ajunsese să aibă sub coordonare chiar și doisprezece clienți, undeva la peste 300 de angajați pe care trebuia să îi coordoneze. Pentru fiecare client, Maria trebuia să aibă grijă ca aceștia să aibă la fiecare tură toți angajații pe care îi solicita. În fiecare zi sau săptămână, în funcție de client, aceasta primea cererile pentru personalul de care aceștia aveau nevoie pentru fiecare tură în fiecare zi. Mai departe ea trebuia să găsească oamenii de care clienții aveau nevoie, să le facă instructajul și să le comunice toate datele necesare. Dacă unul dintre muncitori nu se prezenta la tura pentru care era programat, Maria trebuia să îi găsească un înlocuitor în cel mult două ore; aceasta fiind una din promisiunile agenției Prestige către clienții săi. Maria își amintește stresul și presiunea sub care lucra, deoarece coordonând atât de mulți clienți și angajați, pe lângă recrutarea propriuzi-să, era și găsirea înlocuitorilor într-un timp atât de scurt, iar pentru aceasta avea de făcut interviuri, angajări, acte, indicatorii de performanță și rapoarte pentru fiecare client. În cazul fabricilor de carne aceasta trebuia să se ducă personal în fiecare dimineață pentru a face inspecțiile personalului și a prelua cerințele clientului care se schimbau de la o zi la alta.

Printre mulții clienți cu care a lucrat, Maria își amintește că a coordonat două dintre fabricile de carne Cranswick. Prima a fost Cranswick Convenience Foods, care de altfel a fost chiar primul ei client. Aceștia aveau sediul în Wombwell, Barnsley, la peste 100 km distanță de Hull. Datorită distanței foarte mari, firma Prestige nu era furnizorul principal pentru acea fabrică de carne, însă prin activitățiile de recrutare în zona respectivă și prin deplasările repetate și dezvoltarea relației cu clientul, Maria a reușit în scurt timp să devină furnizor principal. Pentru a obține acest rezultat. efortul depus era atât în timpul orelor de program cât și în  afara lor, ea fiind în contact direct cu toți angajații, coordonându-i în funcție de cerințele și solicitările clientului.

Cea de-a doua, dar și ultima firmă Cranswick pentru care ea a recrutat și a coordonat a fost Cranswick Foods Poultry, care se ocupa în mod exclusiv cu produsele din pui. Acest client este cel mai dificil de coordonat din cauza orelor și turelor în care se lucrează, unele ture începând la nouă seara și la trei dimineața. Maria povestea cum era sunată la orice oră din zi și din noapte de cei de la Craswick pentru a înlocui personal și pentru orice problemă cu care managerii se confruntau când venea vorba de angajații aduși prin agenție. Ea își amintește cum dimineața începea să lucreze cu o oră mai devreme, deoarece trebuia să meargă în fabrică și să facă verificările, cum toată ziua era la birou, iar gabaritul de muncă fiid atât de mare de multe ori nici nu putea să își ia pauză de masă. „De multe ori nici nu îndrăzneam să ieșim prin recepție atât eu cât și colegele mele, deoarece acolo ne așteptau zeci de oameni. Era imposibil să iei o pauză” . Seara Maria pleca acasă cu două ore mai târziu, uneori chiar mai mult. De fiecare dată trebuia să plece cu laptopul, telefonul de servici și rapoartele după ea, deoarece avea clienți și oameni cărora trebuia să le trimită confirmările de ture prin sms din sistem, iar în cazul în care cineva nu se prezenta la lucru și clientul o suna, trebuia să aibă datele de contact a celorlalte persoane înregistrate cu agenția Prestige pe care ulterior să le contacteze și să le roage să meargă la turele și fabricile unde îi lipseau oameni. „Era un coșmar, toată viața mea însemna muncă, nu puteam să merg într-un cinema să văd un film pentru că mă sunau clienții la orice oră indiferent de program și eu trebuia să le găsesc oameni pe loc. Una din fabricile de carne de care mă ocupăm avea ture care începeau și la ora trei dimineață, iar în fiecare noapte mă sunau la acea oră pentru că le lipseau oameni. Eu la trei dimineața, după ce abia dacă dormisem trei ore pentru că lucrasem până să mă culc, mă trezeam și căutam oameni până la patru, cinci dimineața, iar la șapte eram în picioare să fac inspecții la fabrica de carne. În contractul meu scria că lucrez de la ora nouă la cinci.” Toate aceste lucruri erau „așteptate” de către managerul departamentului industrial și a directorilor agenției și deși Maria le-a adus la cunoștință faptul că ea lucrează 24/7, pentru că clienții ei trebuiesc coordonați și în weekend, Prestige nu a fost de acord să îi plătească orele suplimentare sau să îi mărească salariul, amânând acest lucru de fiecare dată când se făceau review-urile activității angajaților. Tot ce a primit Maria au fost promisiuni și multe laude pentru eficință și performanță, deși aceasta lucra non-stop sub un stres continuu și era plătită mai puțin ca un angajat care lucra opt ore, cinci zile pe săptămână la oricare dintre clienții cu care ea colabora.

Maria și-a amintit cum unul din colegii ei, Alex un alt agent de recrutare, și-a dat demisia de la Prestige și s-a angajat pentru unul din clienții pe care îi coordona tocmai din acest motiv. „Gabaritul de muncă, stres-ul și cerințele de a lucra oricând și la orice oră însă fără nici un ban în plus ajung să îți creeze o frustrare atât de mare încât devine imposibil să mai poți să funcționezi, iar în cele din urmă cedezi și vrei să pleci”.

Maria spune că în perioada în care a decis să părăsească compania și și-a dat preavizul, directoarea cât și proprietara agenției s-au rugat de ea până în ultimul moment să nu plece și abia atunci i-au promis un salariu mai mare, însă nimic nu a putut să o convingă pe aceasta să continuie „stitul de viață Prestige”.

Maria, precum multi alții, își amintește de zecile de oameni care veneau și așteptau cu orele în recepție ca să vorbească cu ea sau cu orice alt agent. Oameni disperați pe care de multe ori nu avea cum să îi ajute. Maria își amintește cum făcea instructaje în limba română pentru fabricile de carne însă acei oameni de multe ori nici nu știau să scrie sau să citească. De multe ori când trebuiau să treacă testele de la finalul pregătirii, agenții le spuneau doar să își scrie numele și să se semneze iar de restul se ocupă ei. „Îmi amintesc că erau oameni care mă rugau să mă semnez eu pentru ei deoarece ei nu știu cum”. Acele documente și teste date în urma instructajelor de protecție a muncii trebuiau date clientului pentru fiecare angajat înainte să înceapă lucrul propriu-zis la fabrică. Totodată un test minim de engleză trebuia dat însă de multe ori și acela era completat de agenții care se ocupau de recrutare. Atunci când cererea era foarte mare la fabrici, nu exista libertatea de a alege deoarece pe client îl interesează să aibă numărul de oameni cerut la linie sau în abator de pe o zi pe alta.

De multe ori instructajele erau o formalitate pentru ca atât agenția cât și clientul să își protejeze din punct de vedere legal afacerea din simplu fapt că angajatului i-au fost aduse la cunoștință toate regulile și pericolele. În realitate acei oameni nu înțelegeau nici măcar în limba lor ceea ce le era adus la cunoștință și ajungeau uneori să se accidenteze. În mare parte acest lucru se întâmpla din cauza falsificărilor testelor muncitorilor care în mod normal dacă nu treceau protecția muncii și nu demonstrau că au capacitatea intelectuală de a înțelege că lucrează într-un mediu plin de pericole; nu aveau ce să caute să lucreze în acel mediu.

Mariei i-a luat săptămâni poate chiar luni să își revină la normal după ce a lucrat pentru agenția Prestige. „Nici până în acest moment, nu am reușit să îmi revin în totalitate. De fiecare dată când am mai multe lucruri de făcut sau mă regăsesc într-o situație stresantă, devin extrem de anxioasă și simt că nu pot să respir. De multe ori mă amuz cum cei care erau angajați în fabrici ne vedeau pe noi cei care lucrăm în agenție ca pe niște persoane norocoase care au un job la birou, când noi de fapt eram mai sclavi ca ei.” Nimeni din cei cu care Maria a lucrat, inclusiv managerul, nu mai lucrează pentru Prestige. Toți au demisionat. Nimeni nu rezista mai mult de câteva luni, sau un an maxim doi pentru cei mai rezistenți. 

Ce s-a întâmplat după Brexit.

Vorbind cu Lisa, coordonatoare la Stafforce Recruitment, unul dintre competitorii agenției Prestige, aceasta era deja conștientă de cum se lucrează la firma concurentă. Mulți coordonatori care demisionează pe capete la Prestige aplică să lucreze pentru Stafforce.

Lisa spune că la acest moment datorită faptului că Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană, nu se mai poate veni să se lucreze cu viza normală dacă acea persoană nu a mai fost înainte și nu are pre settled sau settled status. Angajatul trebuie să își facă viza de lucru care poate durează până la șase luni până se aprobă, iar oamenii își plătesc toate cheltuieile pentru viză, deoarece agențiile nu acoperă aceste sume. Lisa a evidențiat faptul că din acest motiv recrutarea de muncitori străini a scăzut foarte mult, dat fiind faptul că foarte puțini oameni mai reușesc să vină, deci agențiile nu mai pot recruta oameni ca înainte din cauza regulilor post Brexit.

Și totuși care este situația în fabricile de carne la acest moment?

Cristina împreună cu fiul Claudiu și nepotul Florin, sunt angajați la Cranswick Foods Poultry și lucrează acolo de mai bine de trei ani, încă de când Marea Britanie făcea parte din Uniunea Europeană. Aceștia spun că firma nu duce lipsă de personal în prezent, deși după spusele agenților de recrutare, există o criză de personal peste tot. Cristina spune însă că în perioada de dinainte de Brexit, Prestige și-a ajutat angajații străini să aplice pentru pre settled status pentru ca aceștia să poată continua să lucreze pentru clienții lor. Începutul pandemiei a coincis cu perioada de ieșire a Angliei din UE, iar din acest motiv foarte mulți oameni și-au pierdut locurile de muncă, dacă aceștia lucrau la firme sau depozite non esențiale. Pe perioada pandemică fabricile de carne au continuat să lucreze fără întrerupere așa că cei care au rămas fără joburi s-au reorientat către orice altceva a fost disponibil, iar cei care nu au reușit au plecat înapoi în țară. Claudiu spune că odată cu redeschiderea afacerilor non esențiale Prestige a contactat o mare parte din personal pentru a le cere să vină înapoi, iar o bună parte din cei care au obținut pre settled status s-au întors deoarece situația locurilor de muncă era incertă în toată Europa.

Curios este faptul că Cristina, care este șef de linie de producție, spune că în acest moment i-au fost trimiși foarte mulți români care au venit din Spania și lucrează cu agenția Prestige. Ea spune că acești noi angajați spun că au fost ajutați de către agenție să aplice pentru pre settled status înainte să vină. Conform site-ului guvernamental al Marii Britanii, pentru cei care au locuit în Anglia înainte de Brexit limita de a aplica pentru pre settled status a fost 30 iunie 2021, însă se mai poate aplica doar în cazurile excepționale având motive întemeiate pentru aplicarea întârziată. Din spusele Cristinei se pare că Prestige a găsit o portiță prin care poate aduce foști muncitori care nu au dreptul la ședere deoarece nu au aplicat la timp. Aceștia îi îndrumă în acest proces spunandu-le ce motive să invoce și cum să justifice de ce vor să revină în Anglia pentru a obține acest drept cu întârziere. Aparent Prestige le oferă contracte temporare prin care aceștia să demonstreze faptul că revin la locul de muncă.

Cristina spune că deocamdată nu se simte lipsa oamenilor, dar crede că pe viitor se va simții deoarece acest lucru nu va funcționa la nesfârșit. Numărul de oameni care pot aplica pentru pre settled status cu întârziere se limitează la cei care au locuit în Anglia înainte de 30 iunie 2021, iar acest lucru se poate face încă dat fiind că a trecut nici un an de la termenul limită.

Cei care nu au permis de ședere și nu pot să îl obțină, trebuie să aplice pentru visa de muncă, iar aceasta costă între £625 și £1,423, în funcție de circumstanțe și de calificările fiecăruia. Realistic vorbind, muncitorii români necalificați ar avea probleme în a obține o viză, iar o mare parte dintre aceștia nici nu și-ar permite să plătească astfel de sume.

Ce poate face un cetățean român care dorește să se angajeze în străinătate pentru a putea fi sigur că nu va fi trimis să lucreze în alte condiții față de cele promise.

Acest fenomen de sclavie modernă care pare să fie din ce în ce mai dificil de practicat în Marea Britatie datorită schimbărilor de legislație, rămâne practicat și în alte țări europene. Ce poate face un cetățean român care dorește să se angajeze în străînătate pentru a putea fi sigur că nu va fi trimis să lucreze în alte condiții față de cele promise. Pentru această clarificare am discutat cu avocata Mihaela Olaru care a explicat cum cei care rămân fără un loc de muncă conform procedurilor interne, trebuie să se adreseze Inspectoratului Teritorial de Muncă (ITM) pentru a beneficia de ajutor de șomaj și pentru a se înscrie pe o listă de așteptare în vederea găsirii unui nou loc de muncă în țară sau în străinătate. Agențiile de plasare a forței de muncă, care sunt acreditate și colaborează cu ITM-urile, identifică conform cerințelor angajatorului, forță de muncă calificată sau necalificată, pentru a fi plasată în diverse locuri din străinătate. Odată ce părțile s-au pus de acord, agenția comunică ITM-ului cu minim 5 zile înainte de plecare, date și informații cu privire la angajatorul la care urmează să fie plasată forța de muncă. Pe baza datelor furnizate se fac verificări pentru a se stabili cu exactitate dacă locul de muncă indicat este real și prezintă încredere și siguranță pentru cel angajat. Doamna avocat subliniază faptul că „această procedură este mult mai sigură decât cea realizată pe cont propriu, unde există o mare incertitudine și nesiguranță a informațiilor prezentate de agenție. În cazul agențiilor acreditate există mult mai multă siguranță, întrucât acestea nu-și permit să riște plata unor amenzi usturătoare sau și mai grav să-și piardă acreditarea.”

Este important de conștientizat însă, că toate acestea nu reprezintă decât un fenomen parțial, libertatea de circulație a forței de muncă și libertatea serviciilor funcționează fără probleme în multe domenii, iar o mare parte dintre lucrătorii români aflați sub contract de muncă, activează în condiții bune și sunt mulțumiți, primindu-și punctual salariul cuvenit și profitând de condițiile de muncă reglementate prin lege.

Ca o concluzie care se poate desprinde din această anchetă jurnalistică este legată de faptul că statul este aproape inexistent și nu depune nici un efort pentru a-și proteja cetățenii, nu le oferă nici o măsură de protecție socială și nu face nimic pentru a încuraja proprii cetățeni să rîmână în țară, promovând politici economice sănătoase și motivante. Am ajuns la râdul nostru să aducem forță de muncă din alte state și pe care să o plătim mult mai bine decât pe proprii cetățeni.

Dă un share dacă ți-a plăcut acest articol

Facebook
Twitter
LinkedIn
Pinterest
Despre autor
Mihaela Olaru

Avocat, soție, mamă, o femeie care radiază bunătate „serafică”, a spus cândva o personalitate emblematică a sistemului judiciar din România. 

Autori invitați
Ediție specială cu Adrian Năstase | "Prin tribunale ca prin viață" cu Mihaela Olaru
Galerie Foto