Dincolo de poveste

INTERVIU LA NISA cu Dominique de Miscault: „Am avut curajul să trăiesc ceea ce aveam de trăit”. Un dialog despre copilărie, familie, iubire, artă, responsabilitate, Vietnam și destin.

Astăzi, la Nisa, am bucuria să stau de vorbă cu o femeie care are în spate o poveste de viață cu totul deosebită. O poveste despre familie, despre copilărie, despre iubire, despre artă, despre oameni și despre alegerile care ne construiesc destinul.

Dominique de Miscault nu își povestește viața ca pe o simplă succesiune de evenimente, ci ca pe un drum pe care a trebuit să-l străbată, de cele mai multe ori, în afara tiparelor.

Este o poveste despre responsabilitate, libertate, supraviețuire și căutarea adevărului. Despre o femeie care a găsit în artă un limbaj dincolo de cuvinte și care, după aproape opt decenii de viață, continuă să caute sensul experiențelor sale.

Vă mulțumesc că ați acceptat această conversație.

Mihaela Olaru: Înainte de a vorbi despre artistă, despre iubire și despre călătoriile care i-au schimbat destinul, cred că trebuie să ne întoarcem la început. Pentru că uneori, pentru a înțelege omul de astăzi, trebuie să privim copilul care a fost. Aș vrea să începem cu începutul. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Dominique de Miscault: Este dificil să scurtezi o aventură de aproape 80 de ani în câteva rânduri, dar voi încerca, pentru că marginalitatea mea/a noastră merită totuși o atenție specială, dar mai ales cât timp încă mai este vreme să „inversăm cursul lucrurilor” – cum se spune!

M-am născut la 26 ianuarie 1947.

Părinții mei s-au căsătorit în intimitate, nu departe de Bordeaux, la Château de Pressac, care aparținea unei ramuri a familiei tatălui meu, loc de care el avea amintiri frumoase. M-am născut înainte de termen și am început să merg înainte de vârsta normală, spre marea nemulțumire a mamei mele, care își dorea un băiat și care, din acest motiv, și-a permis să nu se uite la mine timp de 8 zile în momentul nașterii mele?????

Trebuie știut că, locuind la bunicii noștri, la 32 rue Spontini, m-am născut în prima maternitate franceză, rue du Château, la Neuilly-sur-Seine, astăzi departamentul 92.

Tatăl meu, Michel de Trincaud la Tour, destul de frumos și strălucit, se înrolase prea devreme la parașutiști în timpul războiului și, după lungi luni de așteptare pentru a putea sări cu parașuta, ajunsese într-o tabără din Algeria, deoarece fusese refuzat la marină din cauza vederii sale imperfecte! Mi-a spus, cu câțiva ani înainte de moartea sa, în 2007, că erau drogați. Cred, așadar, că, având un caracter slab și trăind în seducție, în nebunia perioadei de după război, nu numai că era încă dependent, dar, în plus, sărise pe o mină în Alsacia în 1945; așadar suferea și era făcut bucăți – În câteva cuvinte, corespundea visurilor mamei mele, a cărei forță de convingere a avut câștig de cauză asupra tatălui meu, care a început imediat din nou să fugă, așa cum a făcut toată viața.

Din acea perioadă de la 32 rue Spontini, etajul al doilea, îmi amintesc un singur lucru, pe care mama mi l-a confirmat când aveam 16 ani! Mai întâi, mă înecam cu bomboane rotunde și roșii și, mai ales, trebuie să fi avut 15 luni, înfășată așa cum se făcea pe atunci (deci închisă) – am văzut-o pe mama îndreptând un pistol spre tatăl meu. Toată copilăria mea am văzut un pistol mare în noptiera mamei mele.

Deci eram, în principiu, fiica cea mare a tatălui meu, dar acum mă îndoiesc… În orice caz, fiica cea mare a mamei, care a avut-o pe Anne la Vallet, la 21 octombrie 1948, și pe Christine, la 8 octombrie 1949… Pentru o autentică psihotică, am fi avut dreptul să visăm la ceva mai bun!

Înainte de vârsta de 5 ani eram perfect conștientă de mitomania tatei:

Spuneam – în timpul meselor care aveau loc într-unul dintre saloanele de la numărul 46 și unde mama suna pentru a chema felurile de mâncare – „cunosc un tată care spune povești”.

Ce joc jucau părinții aceștia?

Mama vomita în fiecare dimineață, urla de nervozitate, iar eu eram obligată să le târăsc pe jos pe cele două surori ale mele până la La Tour.

Când eram în clasa a 10-a, maicile (Vatican II nu trecuse încă pe acolo) de la Sainte-Clotilde, din înălțimea avangardei lor Montessori, îi spuneau mamei mele: „Fiicele dumneavoastră nu sunt intelectuale, sunt artiste.” Pot afirma astăzi că era complet fals. Interesul acestei comunități era să formeze elita țării noastre, cartierul fiind plin de această clasă superioară (familiile lui Louis Bertagna, Bolloré, Piaton de la Sablière și multe altele, dar acestea erau în clasa mea).

Acestea fiind spuse, îi datorez mult maicii Marie Laurence, care ulterior a părăsit mănăstirea, pentru că m-a făcut să înțeleg ce era un copac, punându-mă să-i leg ramurile.

Atmosfera se înrăutățea de la o zi la alta acasă. Cântăream 18 kg la 7 ani, fără să fiu câtuși de puțin anorexică; de altfel, nu am fost niciodată. Am început imediat să mă îngraș când am început să gătesc după căsătoria noastră. Înainte nici măcar nu-mi dădeam seama că îmi era foame.

Așadar, pentru a mă împiedica să fiu martoră la degradarea familiei, mama hotărâse să mă trimită pentru o iarnă într-un cămin pentru copii – M-a însoțit la Villars de Lens, la Les Castors, dar, ca de obicei, urlam sau aproape, așa cum făceam cu toate persoanele însărcinate să ne supravegheze sau imediat ce părinții erau invitați… Eram, cu siguranță, în ochii lor, un copil dificil – refuzam să le vorbesc cu „dumneavoastră” și preferam clădirile noi.

Cu siguranță nu eram mai rea decât copiii de astăzi! EI erau doar puțin înaintea vremurilor lor și a mediului lor social prin modul lor de funcționare.

… De la Les Castors am fost apoi dusă la Autrans, la Clairfontaine, la familia Menthonnex.

Nu am amintiri neplăcute de acolo, petrecând acolo aproape un an întreg.

Din păcate, școala de acolo era foarte sumară, așa că am pierdut un an, lucru din care nu mi-am revenit niciodată (începutul eșecurilor), și am aflat de atunci că ridicarea nivelului cursurilor oferite fusese o victorie a fiului Jean și a soției sale, pe care am regăsit-o la Vence acum 15 ani. Așadar, am învățat singură să schiez și să mă dau cu sania în stilul de odinioară. Făceam, de asemenea, drumeții minunate în munți, în toate anotimpurile.

Cei recalcitranți, iarna, erau rostogoliți prin zăpadă, iar vara prin urzici. Unii părinți veneau de la Paris cu bicicleta să-și vadă copiii – Cred că erau mai ales copii ai membrilor Rezistenței, iar atmosfera era limpede și dreaptă. Eram la curent cu desfășurarea războiului din Indochina și cu victoria de la Dien Bien Phu.

Viitoarea soție a lui Jean, care se întorcea din Indochina, a fost cea care m-a adus înapoi la 46 rue Spontini, la sfârșitul anului școlar. Dar când am regăsit-o la Vence, nu-și amintea absolut deloc acest lucru – Cu siguranță nu aveam nimic în comun, din păcate.

Mama nu se simțea bine și era nefericită și îmi amintesc că îi invitase la o cafea pe oamenii din imobil, împreună cu o supraveghetoare de la Clairfontaine care trebuia să se ocupe de noi, DAR NIMENI din imobil nu a binevoit să vină? Și totuși acolo se afla vărul primar al lui Giscard și alte personalități, evreiești sau nu.

Deasupra noastră, în anii următori, o familie Helbronner (o familie burgheză franceză de origine alsaciană, stabilită la Paris în secolul al XIX-lea) încercase de mai multe ori să intre în vorbă cu mine și chiar mă invitase să merg la ei. Am refuzat întotdeauna, având probleme mult prea mari de gestionat. Astăzi regret acest lucru.

Bunica noastră Anne (o pictoriță bună), care locuia acolo, murise lovită de o bicicletă în 1948, cred – Deci tata venea cu siguranță să-și vadă bunica în timpul războiului și, cu siguranță, fusese și el abordat de personaje ciudate și sulfuroase de la numărul 46. Nu m-ar mira ca mintea lui extrem de vie și curioasă să fi fost atrasă de această viață pariziană scabroasă din timpul războiului. Eram, de altfel, foarte apropiați de familia Birmann, care locuia la numărul 20 – François, nașul meu, fusese parașutist, iar tatăl lui, profesor la Sorbona și condamnat după război pentru colaboraționism, se retrăsese într-o mănăstire din Italia. Fratele mai mare al lui François, Dominique Birmann de Relles (născut la 29 septembrie 1923 la Paris), era jurnalist, producător de radio și regizor francez, care și-a desfășurat o mare parte din carieră în Scandinavia. A fost, printre altele, corespondent în Scandinavia pentru ziarul Le Monde și pentru diverse organisme francofone de radio și televiziune între 1956 și 1964. Așadar, Dominique s-a căsătorit în Suedia și a avut o carieră intelectuală strălucită, departe de noi. Fiul lui François, Olivier, de care eram apropiată, a plecat prin anii ’70 cu Transsiberianul în Japonia, s-a căsătorit acolo și a fost un profesor recunoscut la Universitatea din Kóbe, cred.

Între timp, tot pentru a evita, cu siguranță, să-mi bag prea mult nasul într-o afacere sordidă, am fost trimisă la internat în arondismentul 12.

De câțiva ani eram absolut sigură că mama deraia, pentru că, odată, întorcându-mă de la La Tour, când eram în clasa a 8-a sau a 7-a, mama mă întâmpinase spunându-mi că găsise gulerul diavolului printre lucrurile mele: din păcate pentru ea, era numele meu scris în sanscrită de Chouchoutte pe bucăți rotunjite de carton Canson.

Eram oaia neagră a mamei, dar era mai bine să se spună că eram firavă și fragilă pentru a mă îndepărta!

La vremea aceea, surorile mele erau foarte conștiente că eu încasam toate loviturile, la figurat, dar nu au admis niciodată că tata și mama derapau și mă lăsau să-i înfrunt singură. Tata, în ceea ce-l privește, se prefăcea că mă protejează de loviturile reale ale mamei, pe care ea nu ar fi îndrăznit niciodată să mi le dea, pentru că m-aș fi apărat.

Primăvara anului 1961 — Marea cotitură.

Așa cum îmi spusese șefa de clinică Nadine Rousselet în ’90: „mama dumneavoastră a așteptat să ajungeți la pubertate.” Aveam, așadar, abia 14 ani când mama a deraiat complet pentru prima dată.

Delira complet și, știind că nu voi reuși să o țin sub control, m-am dus la familia Birmann, la 22 rue Spontini, pentru a-i avertiza în legătură cu starea mamei. Am hotărât să o punem pe Christine, despre care mama spunea că era preferata ei, și să o trimitem cu taxiul la spital. Christine crede și astăzi că ea a făcut totul, DAR îmi era imposibil să procedez altfel.

La vremea aceea, Christine, care este încă în viață și se folosește de fiica noastră Geneviève, la Aix-en-Provence, împotriva noastră, avea doar 11 ani și spunea că nu voia să crească.

Așadar, mama a petrecut o lună într-o cură de somn la Spitalul Fernand Vidal, înainte de a fi trimisă pentru mai multe luni într-un pavilion deschis, la intrare în dreapta, la Sainte-Anne, unde ținea salon, dar noi nu aveam loc acolo. A ieșit cu Aldol, iar de fiecare dată când îl întrerupea, recădea.

A urmat o lungă serie de internări și externări, iar la una dintre externări, timp de o zi, liniștită de șederea sa în spital, mi-a spus chiar:

„Sărmanii mei copii, cât trebuie să vă fi făcut să suferiți, și pe Michel de asemenea.”

Pentru aceste simple cuvinte, pe când aveam mai puțin de 15 ani, am înțeles cine era și că va trebui să o port până la capăt, dar am depus armele când m-am întors din Vietnam, în iulie-august 1992.

Prea mult e prea mult. Aveam și eu viața mea de trăit.

Mihaela Olaru: Dincolo de amintirile copilăriei se conturează deja o realitate mult mai dificilă: o familie fragilă, responsabilități asumate prea devreme și sentimentul că trebuia să înțeleagă singură ceea ce adulții din jurul ei nu puteau sau nu voiau să vadă.

Ne-ați spus că ați trecut prin momente dificile încă din copilărie. Cât de mult v-au influențat acele experiențe femeia care ați devenit?

Dominique de Miscault: Este sigur că nu mi-am revenit niciodată după această copilărie fără un tată și o mamă adevărați și chiar absenți, la propriu și la figurat. Cu niște surori care nu puteau să înfrunte realitatea (mama nu ar fi trebuit niciodată să aibă trei fete).

Înainte de marele naufragiu al mamei, s-a dovedit că tata căuta în familia mamei persoane care ar fi putut să o readucă pe linia de plutire, ceea ce era imposibil. S-a întâmplat ca o mătușă, văduva unui soldat gazat în timpul războiului din 1914, mătușa Henriette de Baloy, foarte devotată, nașa lui Christine, să observe că Christine era incapabilă să citească pentru că practic nu vedea. Era, așadar, într-o școală pentru copii considerați anormali, iar apoi, după diagnosticul lui Baloy, a fost trimisă la Dublin pentru a continua niște studii pe care nici măcar nu le începuse. Din această cauză, nu a urmat nicio școlarizare, dar în cele din urmă a făcut o școală de artă, pe când eu eram deja căsătorită.

În ceea ce o privește pe Anne, strălucitele noastre educatoare de la Sainte-Clotilde îi atribuiseră un IQ de 60, ceea ce era fals – și aceasta având în vedere contextul în care trăiam, dar pe care nicio persoană considerată cu judecată nu îl detectase.

De fapt, cred că în copilărie am învățat mai ales să înțeleg spectrul naturii umane – diferențele dintre clasele sociale și descoperirea psihozei, care nu afecta decât 2% din populația mondială – eu am scăpat de ea ascunzându-mă până în ziua de astăzi!

În timp ce, de cel puțin un deceniu, și într-un mod care se intensifică progresiv, imaginea de sine este cea care este valorizată! Dar acest lucru ar trebui să facă obiectul altor reflecții.

Mihaela Olaru: Copilăria pare să fi fost doar începutul unei responsabilități care avea să o însoțească timp de decenii. Dominique avea să devină, foarte devreme, omul pe care familia se putea sprijini.

Ați avut responsabilități foarte mari de la o vârstă foarte mică. Cum ați reușit să le duceți?

Dominique de Miscault: Am purtat mai ales familia, care îmi recunoștea o autoritate morală: drept dovadă, după numeroase încercări dictate de bun-simț, am abandonat pur și simplu această luptă la întoarcerea mea din Vietnam, prin iulie/august 1992.

Am hotărât să rup legăturile cu familia, să le las pe surorile mele să se ocupe de mama și i-am propus tatei să divorțeze. Ceea ce s-a și întâmplat.

Familiei i-a fost și mai ușor să mă acuze de toate relele.

Judecătoarea din Antony mi-a spus că alesese un domn de foarte bună condiție, care s-a grăbit să vină să ia toate dosarele, deoarece, potrivit ei, aveam întreaga familie împotriva mea! Într-adevăr, ultima dată când o văzusem pe mama la tribunalul din Antony, venise cu o avocată, iar judecătoarea o lăsase să vorbească, recomandându-mi să revin, lucru pe care nu l-am făcut, cunoscând perfect deznodământul acestei afaceri și hotărând să plec în Vietnam.

Într-un alt context, mai înțelegător și, mai ales, mai puțin stupid din punctul meu de vedere, TOTUL AR FI FOST posibil: organizasem totul pentru mama în absența mea și ne angajaserăm pe viață pentru ea. Jean Claude, căruia îi impusesem această DATORIE imposibilă, nu înceta să plătească și ținea perfect toate socotelile.

Dar plățile lunare ale tatei (8.000 F pe lună) pentru mama treceau prin noi, pentru că nouă tata nu putea să ne refuze, lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată pentru mama; dimpotrivă, ar fi continuat subtil să-i provoace anxietate. Nimeni nu voia să vadă nici mitomania tatei, pentru că se descurca extrem de bine la Foster Wheeler (minciunile lui erau bine-venite în comerțul cu petrol).

… Iar acum o făcuse definitiv pe mama să se prăbușească. ÎN 1992, timp de 12 ani, mama nu mai revenise la spital; nu numai că îi stabilizaserăm situația, dar îi redresaserăm și finanțele. De aici și reacția ei împotriva noastră, pentru că, în ochii ei, nu era bolnavă!

Și eu aveam nevoie să mă îndepărtez și să mă odihnesc după toate aceste acuzații nocive și răuvoitoare. Eram administrator legal din 1981 sau 1980, la inițiativa unui psihiatru tunisian invitat la Sainte-Anne și a judecătorului de tutelă din Lannion, care avea aceeași vârstă ca mine. Aveam trei fiice, iar Isabelle avea încă doar 5 ani, dar o luam cu mine la expozițiile mele din Elveția și chiar din Țările de Jos.

Nu mi-am întrerupt niciodată activitățile artistice și treceam frontierele cu desene și picturi înrămate și cu panouri pe mătase, care nu erau considerate artistice?

Pe când aveam 11/12 ani începusem să pictez pe mătase, pentru că preocuparea mea era totuși să reușesc să vând câte ceva, dacă era posibil; pictam eșarfe care erau niște tablouri etc. Așadar, nici măcar nu puteam fi recunoscută drept artizan și cu atât mai puțin cu cât nu urmasem nicio școală, deoarece, până la sfârșit, profesorii mei se gândeau să mă trimită la Nanterre, ca studentă la filosofie, iar după cum îmi spusese Emile Namer, nu numai că era „îmbarcarea spre Cythera”, dar, mai ales, îmi recomandase să nu arunc mărgăritare porcilor!!!!!

Ceea ce am făcut toată viața, până astăzi, pentru că uneori, chiar dacă rareori, „porcii” se dovedesc a fi niște minunății.

Mihaela Olaru: Și apoi, într-o viață în care responsabilitatea și lupta deveniseră aproape obișnuite, apare o întâlnire care avea să schimbe totul: Jean-Claude.

Cum v-ați întâlnit și ce v-a făcut să simțiți că el este omul alături de care vreți să vă construiți viața?

Dominique de Miscault:

Școlarizarea mea a fost, din această cauză, haotică, dar profesorii mă apreciau și credeau că ar fi fost suficient să muncesc puțin. Aici aș folosi o expresie a lui JC, și anume că nu numai că inconștientul meu mă ajunsese din urmă, dar mă și proteja. Eram o „artistă” în ciuda voinței mele! Nu numai din punct de vedere estetic, în sensul clasic al termenului, ci și din punct de vedere uman.

În clasa a 6-a desenam perfect, iar apoi surorile de la Reuilly (Maica Marie Saint Jean Baptiste, pe care am regăsit-o mai târziu cu ocazia uneia dintre expozițiile mele la Maison des Femmes din Lausanne, și sora Marie d’Emmaus, cu o vocație târzie, care mi-a fost foarte apropiată pe tot parcursul adolescenței), bănuind că existau disfuncționalități, și nu fără motiv, deoarece părinții mei nu plăteau școala și internatul, organizaseră pentru mine, încă de la 18 ani, o pregătire pentru École des Beaux-Arts, urmând să locuiesc în familia directoarei adjuncte. Evident, părinții mei au refuzat! Și astfel am continuat un parcurs mai mult decât haotic, întrerupt de internări în spital, prin internări din oficiu sau nu; în acest caz, pentru mine era extrem de acrobatic (am trecut prin toate formele de angoasă).

Trebuie să recunosc că adolescența mea propriu-zisă a fost o adevărată regresie și eram conștientă de acest lucru, dar trebuia să continui să-mi asum responsabilitățile.

Aveam 18 ani și viitorul era un GOL NEGRU.

Pictam pe mătase de la vârsta de 12 ani, știind, în mod realist, că nu puteai să-ți câștigi existența dintr-o muncă de creator. Chiar și Hermès voia să mă angajeze când aveam 14/15 ani, dar nu voiam să devin prizoniera acestei prestigioase case. Drumul meu avea să fie de altă natură.

Și, din fericire, eram incapabilă să mă exprim oral și chiar să citesc un text? DE CE? Puneam acest lucru pe seama fricii mele panice de a mă dezvălui, ceea ce este adevărat și astăzi! Fără adevăratul motiv, care, fără îndoială, este de ordin etic?

La 5 februarie 1966, tocmai împlinisem 19 ani – Sora mea Anne și cu mine eram invitate la RITZ. Trebuia să mergem acolo și i-am cerut lui JP Berliet, pe care îl cunoșteam de la vârsta de 15 ani, să mă însoțească, iar Anne era transportată de cei doi fii ai ambasadorului statului Chile la Paris. Familia LEROY BEAULIEU, minele de fier din Mauritania, era cea care invita! Fără îndoială pentru a-și mărita fiica, dar singura căsătorie care a avut loc a fost a mea cu JC.

Pe tot parcursul acelei seri, JC m-a întrebat o singură dată cum mă cheamă.

Jean-Pierre l-a dus înapoi, în jurul orei 24, cu 2CV-ul său, la École Polytechnique și, mai ales, JP mă întrebase ce aveam eu de-a face cu tipul acela??? Îl cunoșteam pe JP de mai mulți ani, dar nu era interesat de mine. L-am revăzut în mai 26 – fidelitatea obligă, după 64 de ani! La puțin timp după trecerea lui pe la BNP și după căsătoria noastră la Invalides, pentru că mama considera Saint Honoré Délau prea urâtă și era adevărat… acestea fiind spuse, era căsătoria ei pe care o organizase, ruinând familia și punându-ne pe noi să plătim…

JP a plecat în SUA pentru a intra la Columbia, apoi s-a căsătorit, 10 ani mai târziu, cu o franțuzoaică absolventă de HEC, ca și el, iar ei locuiesc la câteva mile de BOSTON. Într-o casă mare, fără suflet, în stil american. Au avut 3 copii, iar în luna mai a anului trecut, 2036, JP ne povestea că, în timp ce sorta niște fotografii, regăsise câteva fotografii de la nunta noastră, a căror frumusețe nu o remarcase niciodată?

Aici se află întreaga diferență dintre JC și ceilalți. Jean-Claude era o ființă liberă și deschisă, înarmată cu mult curaj și bunăvoință. Pentru o dată când întâlneam pe cineva care îmi plăcea, bineînțeles că îi uitasem numele și a trebuit să aștept două luni până să reapară! Pentru că mi-a spus, ca un bun cerebral ce era, că voise să aștepte pentru a vedea dacă se mai gândea la mine!

Bunica mea paternă, într-o seară din aprilie 1966, pe când locuia în Square Lafontaine, pe care îl cumpărase pentru fiica ei și nașa mea după moartea soțului ei, în 1954, a venit cu o scrisoare de la JC pentru mine.

Și totul a început – JC mă invita la o serată a École Polytechnique.

Mihaela Olaru:

Există întâlniri care par întâmplătoare și care, privite retrospectiv, capătă valoarea unui destin. Pentru Dominique, acea întâlnire s-a petrecut la Ritz, într-o seară cu sute de invitați, într-un decor aproape desprins dintr-o poveste.

Mi-ați povestit că v-ați întâlnit la Ritz, printre sute de oameni. Cum ați trăit acel moment și ce a însemnat el pentru dumneavoastră?

Dominique de Miscault: Ritz răsună precum Monaco! În plus, pentru mine era ceva prestigios, chiar miraculos.

Așadar, ceva de domeniul basmelor. 800 de invitați, cu siguranță crema societății pariziene, dar eu eram incapabilă să-mi dau seama de acest lucru; preocupările mele erau de cu totul altă natură. Nu m-am jucat niciodată cu păpușile și nu m-am distrat niciodată; să mă distrez nu făcea parte din ordinea lucrurilor. Tuturor le era teamă de boala mamei, chiar și bunicile, mătușile și ceilalți fugiseră, fără îndoială spre satisfacția tatei, care se sprijinea pe mine în timp ce spunea tot felul de baliverne.

JC și-a petrecut seara cu mine. Nu am dansat, ci am vorbit.

Mihaela Olaru: De la acea întâlnire au trecut aproape șase decenii. Într-o epocă în care relațiile se schimbă rapid, povestea lor ridică inevitabil o întrebare despre ceea ce face posibilă rezistența unei iubiri în timp.

Sunteți împreună de aproape 60 de ani. Care credeți că este secretul unei relații care rezistă atât de mult timp?

Dominique de Miscault: Nimeni nu înțelesese că JC era supradotat; pe vremea aceea nu era un subiect la modă. Alexandre Mikhaïlovitch Prokhorov, pe care îl întâlnisem la Paris și în Elveția și care știa că urma să plec în Vietnam, a fost cel care m-a făcut să înțeleg acest lucru în timpul șederilor mele la Moscova, la începutul anilor ’90.

Aceasta este, după părerea mea, principala explicație pentru această înțelegere care durează de 60 de ani. JC este extrem de cerebral, dar sensibil. El și-a luat un angajament și pur și simplu mă iubește.

Și eu mi-am luat un angajament, pentru că voiam să mă păstrez pentru cel pe care aveam să-l iubesc cu adevărat. Iar el știe că înțeleg totul, chiar dacă mă enervez.

Chiar dacă viața a făcut din mine o pradă (Michel Schaumasse mă avertizase, dar eu nu l-am înțeles) și uneori mi-a fost foarte greu sau chiar imposibil să rezist.

JC înțelege TOTUL.

https://fr.wikipedia.org/wiki/Alexandre_Mikha%C3%AFlovitch_Prokhorov

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut elit tellus, luctus nec ullamcorper mattis, pulvinar dapibus leo.

Mihaela Olaru: Dar Jean-Claude nu este doar omul alături de care Dominique și-a construit viața. Din povestea ei se conturează și portretul unui om care a avut o activitate profesională discretă, complexă și, în anumite momente, legată de interese importante ale Franței.

Jean-Claude a avut o viață profesională foarte specială și ne-ați spus că a făcut lucruri importante pentru țară. Ce parte din povestea lui considerați că ar trebui cunoscută mai bine?

Dominique de Miscault:

Da, sunt martoră a comportamentului lui JC în societate și în familie. Are o memorie excepțională, este hipersensibil și extrem de modest. Pe de o parte, există remarca lui Philippe Aubert: „Noi suntem în mod normal cinstiți, dar tu ești bolnăvicios de cinstit.” Pe de altă parte, Ion este un antreprenor din mediul privat, opusul unui funcționar. Are, așadar, cu siguranță o problemă permanentă de supraviețuire. Mai mult sau mai puțin imposibil de descurcat. Nu are nimic de-a face cu viața unui funcționar.

JC și-a dăruit întreaga muncă țării.

A fost supus secretului de apărare încă de la vârsta de 20 de ani – Foarte repede a devenit extrem de invidiat în activitatea sa profesională și nici familiile noastre nu au înțeles căsătoria noastră.

JC a luptat încă de la început împotriva pozițiilor oficiale franceze care nu i se păreau adecvate: într-o comisie NATO din care făcea parte la începutul anilor ’70, a luptat pentru Vietnam, așa cum a făcut-o și pentru Cecenia când lucra în Rusia! Ridicarea asediului orașului Sarajevo s-a realizat în mai puțin de 8 zile, fără îndoială datorită intervenției sale. M-a susținut întotdeauna, chiar dacă, în mod conștient sau nu, mă scosese complet din sistem. De altfel, mă avertizase încă de la primele noastre întâlniri că, dacă nu spuneam adevărul, nu ne vom căsători.

Nu l-am văzut niciodată pe JC enervându-se și nici rostind vreo înjurătură, spre deosebire de mine.

Am o încredere absolută în judecata lui, chiar dacă îl opresc cu violență verbală atunci când împinge lucrurile prea departe. Toată lumea crede că sunt puternică, în afară de mine. La aceasta răspund că sunt ancorată, în ciuda voinței mele, foarte adânc. Dar cum este posibil? Nu știu, fără îndoială este un dar de la Dumnezeu.

Mihaela Olaru: Dincolo de familie, iubire și responsabilitate, există un alt fir care traversează întreaga sa existență: arta. Pentru Dominique, arta nu pare să fi fost niciodată doar o ocupație. A fost, încă din copilărie, o formă de supraviețuire și un limbaj care nu avea nevoie de cuvinte. Când ați început să pictați? De ce a devenit pictura atât de importantă pentru dumneavoastră?

Dominique de Miscault: Am tentația să spun că practicarea acestor discipline, care nu aveau nevoie de cuvinte, era modul meu de supraviețuire. În plus, de-a lungul anilor am practicat toate tehnicile artistice, în măsura în care aveam timp și bani. Pentru a insista asupra acestui lucru, aș aminti că, din preocuparea pentru „rentabilitate”, la 12 ani am început să pictez pe mătase, pentru că îmi plăceau foarte mult acele flori pictate pe care mama le revindea împreună cu rochiile marilor creatori de modă, cu care făceau comerț Violette Bénistan și Jacqueline de Bac sau de Bacque, foarte aproape de Avenue Montaigne. Îmbrăcămintea prêt-à-porter încă nu exista.

Așa se face că, la căsătoria noastră civilă, purtam un taior Chanel care fusese purtat de Sophie a Greciei. În anturajul nostru apropiat se aflau și coaforul Pourrières, apoi Alexandre, precum și un dentist de la Père-Lachaise, Catton, care îngrijea dinții felinelor circului Bouglione, și infernalul și aproape monstruosul Michel Carrière, nepotul lui Eugène Carrière. Acesta era îngerul rău din același regiment de parașutiști ca tata. Carrière ratase admiterea la École Normale Supérieure și nu-și revenise niciodată, mai ales din cauza pozițiilor sale foarte ambigue din timpul războiului! După război a locuit în Place de Clichy cu Nane Poirson, pe care am cunoscut-o foarte bine, dar cu care a trebuit să întrerup orice relație în anii ’90, pentru a scăpa de vorbele ei perverse și abuzive.

Dar să revenim la JC. După școala sa de aplicație în telecomunicații (ne căsătoriserăm în 1967, după anul serviciului militar, și locuiam într-un imobil din Bagneux care aparținea Fortului de Montrouge), lui JC i s-a propus să intre în domeniul submarinelor nucleare. Dar a refuzat.

De fapt, JC și-a urmat propriul drum, așa cum m-a obligat și pe mine să mi-l urmez pe al meu. Încă de la început știam să ne asumăm riscuri și responsabilități. A lucrat cinci ani la Paris pentru Marină și cinci ani la Toulon. Apoi a încercat să iasă din combinații și corupție, dar în zadar!

Statul l-a păstrat întotdeauna, până astăzi: profitând de puterea lui de muncă, de loialitatea și de tăcerea lui.

Mihaela Olaru: Dacă arta a fost pentru ea un limbaj, apare firesc întrebarea dacă există lucruri pe care numai pictura le poate spune. Există lucruri pe care le puteți exprima prin pictură și pe care nu le-ați putea exprima prin cuvinte?

Dominique de Miscault: Ține de ceilalți să spună asta, dar ar fi trebuit ca societatea noastră să se intereseze cu adevărat de fenomenul artei. Însă, odată cu anii ’70 și cu cotitura economică pe care am trăit-o în cadrul mișcării mondiale, nu numai a reconstrucției de după cel de-al Doilea Război Mondial și a baby-boom-ului, ci chiar mai înainte, odată cu progresul creator reprezentat de securitatea socială https://fr.wikipedia.org/wiki/S%C3%A9curit%C3%A9_sociale_(France) pentru toți și accesul la vacanțe datorită Frontului Popular din 1936: TOATE noțiunile fundamentale dobândite au fost aproape distruse, și anume cele ale societăților occidentale, prin dezvoltarea orașelor care a zdruncinat toate structurile milenare bazate pe viața agricolă.

Am trecut rapid de la societăți agrare la societăți urbane, odată cu depopularea satelor. Exemplul cel mai spectaculos este China, unde orașele s-au dezvoltat anarhic, cu mase de țărani care au ocupat imobile în orașe lipsite de o structură în jurul lor.

Îmi amintesc de construirea Turnului Montparnasse la Paris, care a modificat complet concepția asupra cartierului. Din păcate, mentalitățile nu au ținut pasul, cu atât mai mult cu cât elitele burgheze nu își dădeau osteneala să informeze și, cu atât mai puțin, cu cât manifestau un dispreț profund față de dezvoltarea mass-mediei, care a fost ocupată de populații respinse chiar de aceste elite.

Așadar, „arta”, a cărei definiție fusese deja zdruncinată încă de la începutul secolului al XX-lea de Picasso, s-a redus, începând cu anii ’70, cel mai adesea la art-terapie (demisia corpului medical etc.).

În 1968, JC și cu mine locuiam la Bagneux – JC era, de fapt, militar – Nu aveam prieteni de vârsta noastră – problematica se punea altfel – Pentru mine, ’68 era o distracție pentru copiii celor bogați, dar evenimentul a fost atât de mediatizat încât a devenit emblematic pentru epocă și am trăit plecarea lui De Gaulle.

În generația mea, clasele erau supraaglomerate, ajungând până la aproape 50 de elevi într-o clasă, și nu exista altă cale de salvare decât învățământul de lungă durată. Așadar, începând cu anii ’70, pacea revenind și fiind dorită după două războaie mondiale monstruoase, țările noastre au încercat reforme care, pe termen lung, se dovedesc adesea catastrofale.

Tot prin avansul Frontului Popular, noțiunea de popor a invadat spațiul civic, cu excesele sale în domeniul sindical și cu destructurarea progresivă a familiei și a Bisericilor. Toate acestea ar trebui să facă obiectul unor articole suplimentare. În orice caz, rezultatul îl constituie crizele dezastruoase provocate nu numai de destrămarea fostei URSS, prost analizată de elitele occidentale, ci și de dezvoltarea demografică excesivă a țărilor numite astăzi BRICS.

În ceea ce mă privește, mi-am continuat viața personală și artistică; pe de o parte, adaptându-mă constrângerilor societăților noastre și, pe de altă parte, aprofundându-mi practicile.

Am putut face acest lucru datorită lui JC, care a avut întotdeauna această deschidere, și datorită mijloacelor noastre materiale și intelectuale, care nu sunt deloc obișnuite. Dar, la 80 de ani, mi-ar plăcea, ne-ar plăcea, în sfârșit, să ajungem la ceva constructiv și recunoscut. La drept vorbind, societățile noastre împotmolindu-se din ce în ce mai mult, sperăm într-un miracol în plus.

DA, eu vorbesc altfel prin pictură, dar ceea ce ofer este destinat unor măgari cărora nu le este sete decât de bani, iar eu nu m-am înscris niciodată în această logică. Această solicitare a Mihaelei vine la momentul potrivit și îți mulțumesc din nou pentru ea și îți voi fi recunoscătoare mult timp.

Chiar dacă, încă din secolul al XIX-lea, Coasta de Azur este un loc privilegiat la nivel mondial pentru vacanțe; chiar dacă singura industrie de care este capabilă este turismul, astăzi turismul de masă, care, oricum, tinde să se reorienteze în Europa către Grecia, fosta Iugoslavie sau Bulgaria… rămâne totuși faptul că Nisa va rămâne spațiul artei și al Luminii.

Mihaela Olaru: Privind ansamblul acestei vieți, este aproape imposibil să nu ne întrebăm dacă toate aceste experiențe, familia, iubirea, suferința, călătoriile și oamenii întâlniți, au ajuns, într-un fel sau altul, pe pânză.

Credeți că tot ceea ce ați trăit copilăria, familia, iubirea, dificultățile și experiențele dumneavoastră se regăsesc în pictura pe care o faceți?

Dominique de Miscault: DA, dar ar mai trebui ca cineva competent să se aplece asupra operei și să-i acorde timp.

Mihaela Olaru: După o viață care a dus-o în locuri și lumi foarte diferite, urmează acum o nouă călătorie. România a intrat relativ recent în povestea lui Dominique, dar poate reprezenta începutul unei noi etape.

Acum urmează să reveniți în România. Ce vă atrage la România și ce așteptați de la această călătorie?

Dominique de Miscault: DA, mă întorc pentru 6 zile în România, pentru că trebuia să merg în Vietnam, dar sunt obosită de toate încercările și frământările din ultimele luni, atât din țara noastră, cât și din viața noastră personală.

Îmbătrânesc și, mai ales, portofelul nostru este gol.

România este o țară din Est, marcată de trecutul său sovietic. Războiul din Ucraina (noi susținem Ucraina, pe care o cunoaștem, la fel ca și Rusia) este în plină desfășurare, DAR România este în Europa.

Acum am prieteni acolo, dar numai din mai 2025.

Nu știu încă ce aștept de la această călătorie.

Mihaela Olaru: Uneori, o călătorie nu este doar o deplasare într-un alt loc. Poate deveni începutul unei schimbări.

Credeți că această călătorie în România poate deschide un nou capitol în viața dumneavoastră?

Dominique de Miscault: Poate, dar nu e deloc garantat.

Mihaela Olaru: Iar când vorbim despre un nou capitol, ne întoarcem inevitabil la începuturi. La familie, la ceea ce moștenim și la ceea ce, poate fără să ne dăm seama, purtăm mai departe.

Cât de importante sunt pentru dumneavoastră rădăcinile familiei și istoria pe care o purtați cu dumneavoastră?

Dominique de Miscault: Cred din ce în ce mai mult că fiecare dintre noi, deși este într-o anumită măsură rodul întâmplării, este moștenitorul unor linii familiale.

Mihaela Olaru: După aproape opt decenii, există poate o singură persoană care ar putea înțelege cu adevărat tot ceea ce a urmat: tânăra Dominique de la 18 ani.

Dacă v-ați putea întâlni astăzi cu femeia care erați la 18 ani, ce i-ați spune?

Dominique de Miscault: Întrebarea este surprinzătoare și îți mulțumesc pentru ea. La 18 ani mă aflam într-o prăpastie neagră a disperării, iar JC m-a scos de acolo. Fără el, probabil că aș fi murit, dar și el spune același lucru despre mine ATUNCI?????????

Mihaela Olaru: Și după toate acestea rămâne întrebarea esențială: ce ne învață, în cele din urmă, o viață?

După tot ceea ce ați trăit, care este cea mai importantă lecție pe care v-a dat-o viața?

Dominique de Miscault: NIMIC, în afară de a avea încredere în viață și în adevăr.

Mihaela Olaru:

Poate că, după o asemenea viață, nu există un singur răspuns și nici o singură concluzie.

Dar fiecare om lasă ceva în urma lui prin ceea ce creează, prin oamenii pe care îi iubește, prin alegerile pe care le face și prin curajul cu care își asumă propriul destin.

Și, pentru că fiecare viață lasă ceva în urma ei, dacă ar fi să lăsați un singur mesaj generațiilor care vin după dumneavoastră, care ar fi acela?

Dominique de Miscault: Dacă este posibil, să avem FORȚA și CURAJUL de a trăi ceea ce avem de trăit.

Mihaela Olaru: Vă mulțumesc pentru această conversație și pentru faptul că ne-ați lăsat să descoperim nu doar artista, ci și omul din spatele artei.

Poate că, până la urmă, acesta este și sensul unei întâlniri: să învățăm să ne cunoaștem puțin câte puțin.

Dominique de Miscault: Învățăm să ne cunoaștem puțin câte puțin.